RUGBY SIBIU

        

" Un site dedicat iubitorilor rugby-ului sibian"

   Portrete de rugbişti sibieni de ieri şi de astăzi

Autor: Tiberiu Dumitru Costăchescu

Portrete de rugbisti de ieri si de astazi la final !

Rugbiul, sportul colectiv cu cel mai mare număr de jucători într-o echipă, cu părţile sale văzute şi nevăzute, oferă - în opinia internaţionalului român Paul Ciobănel - o multitudine de oportunităţi şi deschide, tuturor, variate perspective înspre tărâmul reuşitei în viaţă. Practicarea lui impune jucătorilor decizii rapide şi optime, stăpânire de sine şi curaj, determinare şi inventivitate. Rugbiştii, meci de meci, săptămână de săptămână, se obişnuiesc cu asumarea deciziilor corecte, luate cu rapiditate. O luptă pentru obţinerea balonului e o luptă pentru o împlinire colectivă, iar un asemenea deziderat rămâne unul dintre cele mai nobile ale fiinţei umane. Orice jucător ştie că el este, într-un anume fel, parte a unei "familii”, în mijlocul căreia totul se clădeşte, cu răbdare şi demnitate - pentru a dăinui - şi nimic nu se mimează. Aidoma tuturor, oriunde în ţară sau în lume, rugbiştii sibieni "de ieri şi de astăzi” au fost şi rămân la fel, mânaţi de aceeaşi chemare de a juca pentru o satisfacţie comună şi călăuziţi de aceleaşi principii. Despre o parte dintre ei am dorit a le vorbi şi altora, cu convingerea că retrăirea unor momente fericite, dintr-un trecut pentru unii îndepărtat, pentru alţii recent, păstrează aceeaşi dintotdeauna savoare. Şi, dacă tristeţea înfrângerilor se estompează cu scurgerea timpului, parfumul victoriilor rămâne la fel de plăcut, ba chiar amplificat de buchetul amintirilor. Fără a urmări ierarhii şi comparaţii, fără a dori să emitem judecăţi de valoare şi fără a avea pretenţia că am adus în atenţia opiniei publice pe cei mai merituoşi rugbişti ce au jucat pentru echipe sibiene, am încercat, vreme de 54 de săptămâni, să creionăm portretele unor rugbişti ce au căutat cândva, ori o fac şi în prezent, să încânte, să aducă bucuriile de o clipă în sufletele unor spectatori, dornici să-i urmărească, şi - mai ales - să-şi facă din propria pasiune o datorie de conştiinţă. Narate după anii în care amintirile au fost păstrate doar în unghere ascunse ale unor suflete mari şi larg deschise, anumite momente din trecut au căpătat alte conotaţii. Unele împliniri au fost hiperbolizate, altele complet uitate. Toate au fost realizate de oameni. Cu plusurile şi minusurile lor. Aşa sunt oamenii! Ca şi ei, rugbiştii sunt la fel! Însă, au ceva în plus. O lăuntrică dorinţă de a fi mereu ei înşişi. Cu felul lor natural de a se manifesta, cu plăcerile şi dorinţele lor şi, poate, şi cu micile lor nevinovate capricii. Toţi cei despre care am scris au cătat să fie mereu la înălţimea aşteptărilor celorlalţi. Fiecare a reuşit în propriul fel. Disciplinaţi de un joc în care orice fază se realizează în mod deschis şi direct, conduşi din teren şi de pe margine de mari caractere şi adevăraţi profesionişti ai muncii, sprijiniţi de familii pentru care marea iubire a băieţilor a devenit iubirea tuturor, rugbiştii sibieni au scris cândva - şi continuă să scrie - pagini dintr-o istorie fără de cuvinte a locurilor. O istorie închinată celor dragi lor, iubitorilor de sport şi pasionaţilor de rugbi. Victoriile şi eşecurile au fost şi sunt mereu trăite cu discretă bucurie şi aparentă tristeţe. Fiecare rugbist era aşteptat acasă de cineva drag inimii. Evoluţiile din teren erau influenţate de stări şi trăiri cărora şi sportivii le rămân tributari. Celor mai mulţi, tihna căminului le-a adus o favorabilă stare de spirit. Rândurile noastre s-au dorit şi un omagiu adus celor ce au rămas singuri acasă la fiecare sfârşit de săptămână. Soţii sau iubite, părinţi sau copii, cu toţii au dorit să îi fie aproape rugbistului din familia lor şi să-l înţeleagă. Sunt situaţii în care fiii au urmat taţilor, într-o superbă succesiune. Pentru că rugbiul uneşte oameni şi generaţii, estompează divergenţe, sudează punţi peste lumi şi orizonturi. Demersul nostru, realizat "pro bono”, fără a accepta recompense şi stimulente, ne-a îngăduit readucere în atenţia celor ce iubesc sportul a unor nume ce au apărat pe teren onoarea Sibiului. Îi includem aici şi pe cei despre care nu am reuşit - din motive de tot felul - să scriem niciun rând. Mai importantă devine reuşita de a face să se vorbească şi să se scrie iarăşi despre jocul cu balonul oval, atât de iubit şi îndrăgit de eternul Bebe Boboc. El a fost posibil graţie sprijinului oferit de publicaţiile Tribuna şi Tribuna sporturilor, prin amabilitatea domnilor Mircea Biţu şi Ovidiu Boica, cărora le adresăm calde mulţumiri. Gânduri frumoase şi înspre un alt îndrăgit jurnalist sibian, N. I. Dobra, pentru aprecieri şi încurajări. Nu am fi reuşit, în încercarea de a scrie despre rugbi şi rugbişti, fără de ajutorul celor ce ne-au sprijinit eforturile: Irina Racoviţan, dr. Silviu Borş, Radu Irimie, dr. Bogdan Andriescu, dr. Gabriel Hasmaţuchi, familia Sanda şi Nicolae Hanea, Adrian Bratoiu. Tuturor, din inimă, mulţumiri! Multe din textele articolelor ar fi fost cu mult mai sărace în informaţii fără de datele oferite cu generozitate şi amabilitate, cu acelaşi suflet mare, de către Mitică Răşcanu, Sandu Crâjmariu şi Marin Arion. Mulţumiri le adresăm şi lor, dar şi tuturor celor despre care am scris, pentru pozele personale ce ni le-au pus la dispoziţie. La final, nu ne rămâne decât speranţa regăsirii articolelor într-o carte a rugbiului sibian. Sport ce-şi împlineşte prin noile generaţii destinul. Unul pe un trend ascendent, spre bucuria celor ce au jucat "ieri” şi joacă "astăzi” rugbi, în culori ale formaţiilor din Sibiu. Portretul celor de mâine e schiţat de tinerii ce-şi dispută un balon. E cel mai frumos lucru, iar noi le stăm alături spre a-i ajuta să recepţioneze tot ce avem a le transmite. Dragostea pentru rugbi şi căldura sufletească, întâi de toate! Cu bucuria de a fi putut scrie despre nobilul sport al marilor caractere şi cu satisfacţia de a putea fi atât de aproape de lumea rugbiului şi a rugbiştilor sibieni, în definitiv, cu încântarea de a fi unul de-al lor, Tiberiu Dumitru Costăchescu.

Mircea Beianu (In Memoriam)

 "În faţa unei numeroase galerii sibiene, echipa CSM Foresta Sibiu a încercat contra lui Dinamo Bucureşti totul şi a reuşit totul, făcând o pledoarie pentru jocul spectacol şi onorând prin victoria cu 25-3 (13-3) aniversarea celor 25 de ani de prezenţă neîntreruptă în prima divizie a ţării....”. (Tribuna sporturilor, 16-22 mai 1994). "O mână de oameni, serioşi şi modeşti deopotrivă - dar cât de tenace şi laborioşi - se străduiesc, într-o permanentă succesiune, să menţină Sibiul în prim-planul sportului cu balonul oval din România. Rugbiştii de la CSM Foresta au adus din nou la Sibiu "Cupa României”, plecată doar pentru o zi din vitrina clubului. (...) Finala, câştigată datorită maturităţii, nu a făcut decât să evidenţieze sudura dintre generaţiile unei echipe căreia antrenorii Mircea Beianu şi Petre Suciu i-au adus strălucire şi aură de mare învingătoare...”. (Tribuna sporturilor, 5-11 iunie 1995). Cel care a făcut ca rugbiul sibian să se mândrească şi astăzi cu dubla reuşită din competiţia deschisă tuturor formaţiilor de rugbi din ţară a fost Mircea Beianu. Fost jucător al echipelor CSM Sibiu şi Ştiinţa Petroşani, a optat pentru meseria de antrenor, împins, poate, şi de pasiunea cu care a practicat şi iubit acest sport. De altfel, în ediţia de campionat 1998/1999, în care formaţia din Sibiu obţinea al treilea loc al Diviziei A, îndrăgitul ziarist N. I. Dobra - un pătimaş iubitor al sporturilor şi un rafinat cunoscător al acestora - afirma că, "în Sibiu rugbiul trăieşte datorită pasiunii şi dăruirii unui grup de împătimiţi”. Dintre cei la care se referea, în primul rând e de menţionat numele antrenorului Beianu, cel care a adus, în opinia celor pe care i-a format şi pregătit, un suflu nou la antrenamente şi un aer de modern şi inedit. Pornit pe calea nobilă a muncii de pedagog, îndrumător şi sfătuitor, din postura de antrenor al celor de la CSS Şoimii Sibiu şi Metalurgistul Cugir, Mircea Beianu a condus de pe margine şi pe rugbiştii din echipele naţionale de tineret şi "B” ale României. Preluându-i pe băieţii lui Bebe Boboc, s-a străduit ca jucătorii cu vechi state pe prima scenă a rugbiului românesc să-i integreze, optim şi într-un mod benefic pentru toţi, pe noii veniţi. Rezultatul s-a materializat în reuşite ce rămân şi astăzi de referinţă pentru sportul şi rugbiul sibian. Din postura de câştigătoare de cupă, echipa CSM Sibiu a fost invitată, în anul 1998, în Franţa, la "Cupa Păcii”, o competiţie în cadrul căreia şi-au măsurat forţele rugbişti din Anglia, Belgia, Scoţia, Germania, Ţara Galilor, Olanda, Irlanda, Franţa şi România. Însoţind echipa "prin Europa”, N. I. Dobra remarca, în presa vremii, că cel care a ştiut să-şi motiveze jucătorii - încă din timpul deplasării, "prin antren şi bună dispoziţie” - pentru a-i face să se bucure de satisfacţia reuşitei, a fost tocmai Mircea Beianu. Iar reuşita a fost una trăită din plin, cu eseuri şi numeroase puncte înscrise. Aşa le ceruse antrenorul, cel care ştia că pentru rugbiştii de valoare nu există toleranţă şi îngăduinţă faţă de adversar, atunci când e vorba de competiţie, de spectacol, de respect faţă de joc. Eforturile sibianului cu două cupe câştigate au fost remarcate şi apreciate de toată lumea. Deloc întâmplător, Federaţia Română de Rugbi a ţinut să-i mulţumească, totodată şi clubului ce-l avea atunci preşedinte pe Olimpiu Savu, pentru modul în care a contribuit la pregătirea jucătorilor sibieni selecţionaţi în echipele naţionale. Printre ei, fraţii Radu şi Călin Fugigi. Deprins să fie liant între cei pe care îi instruia şi factorii de decizie ai unui club ce dorea să se bucure de realizări - ce, din fericire, nu s-au lăsat aşteptate - Mircea Beianu a slujit cu entuziasm şi fervoare un sport pentru care "a ars”, onorându-l şi îmbogăţindu-l cu jucători ce au confirmat pe terenul de sport şi pe scena vieţii, prin muncă, talent şi caracter. Rămas în amintirea tuturor, Mircea Beianu a intrat definitiv în frumoasa istorie a rugbiului sibian. Şi e mereu printre noi! .

Ioan Stanciu (In Memoriam)

"Fecior de ţărani sănătoşi, cu dare de mână şi casă deschisă, Nică Stanciu a preluat de la părinţi... două virtuţi esenţiale, care i-au guvernat existenţa: dragostea de muncă şi credinţa”.(Corneliu V. Mihail, "Rondul”, 30 ianuarie 1997, pag. 7). Convins de faptul că Providenţa i-a dat puterea de a schimba lucrurile ce puteau fi schimbate, Ioan Stanciu a înţeles că educaţia e mijlocul prin care se putea înfăptui acest lucru. Pentru profesorul ce a căutat să le împlinească părinţilor o arzătoare dorinţă - cea de a urma Facultatea de Teologie - vocaţia avea sensuri şi valenţe diferite, ce-l îndemnau să se considere capabil de a contribui la împlinirea celor aflaţi la început de traseu pe lungile cărări ale vieţii. Aşa a ajuns să studieze şi la Institutul de Cultură Fizică - astăzi Universitatea Naţională de Educaţie Fizică şi Sport - pentru a se înscrie în galeria selectă a şefilor de promoţie pe ţară. Şi-a dorit - şi a reuşit în mod admirabil - să schimbe destinul a nenumărate generaţii de tineri sportivi. Tuturor le-a vorbit despre frumuseţea unei întreceri, despre nobleţea caracterului celui ce a învins sau a pierdut doar în mod aparent - în definitiv, toţi cei ce se depăşesc pe ei înşişi sunt adevăraţii învingători în orice competiţie, despre miracolele ce se metamorfozează în realităţi palpabile doar la cei ce cred în ele, despre puterea muncii de a genera bucurii şi satisfacţii tămăduitoare şi mântuitoare, despre forţa credinţei. Profesorul Ioan Stanciu - Nică, pentru atât de numeroşii prieteni ce i-a avut - a fost unul din marii împătimiţi ai rugbiului. L-a secondat în mod admirabil, în pasiunea şi dragostea cu care a "slujit” acest sport, pe Bebe Boboc, prietenul de-o viaţă. Echipelor oraşului Sibiu le-a oferit un nesfârşit şir de jucători valoroşi, ce aveau în ei ceva din personalitatea şi stilul profesorului ce le-a pus în mână balonul oval. Pe toţi i-a educat să fie demni, serioşi şi muncitori. Mari împliniri i-au adus toate promoţiile de rugbişti pe care le-a antrenat. Una dintre cele mai frumoase a fost clasarea, în anul 1977, pe un onorant loc 3 în competiţia naţională a juniorilor. În acel an, generaţia lui Leordean, Cocârcă, Schen, Arion, Blas, Petrovai, Hrihor, Dengel, Ivanciuc, Negru, Roşca, Corcoveanu, Mateescu, Isailă, Ludoşan etc. a câştigat 22 din cele 23 de meciuri disputate. Singura partidă pierdută (la limită, scor 7-6) a fost semifinala cu echipa bucureşteană a Marianei Lucescu, antrenoarea cu care Nică Stanciu a avut, dincolo de o benefică rivalitate, o fructuoasă colaborare profesională. Activitatea profesorului cu studii teologice nu s-a mărginit doar la rugbi. Ca director al Clubului Sportiv "Şoimii” Sibiu, a sprijinit, cu altruism, abnegaţie şi mare onestitate, o mulţime de alte sporturi: judo, fotbal, haltere, culturism, patinaj, atletism. Gândind la viitoarele realizări ale tinerilor sibieni, oferindu-se pe sine, aidoma prietenului Boboc, Nică Stanciu a înălţat, în staţiunea montană Păltiniş, un centru sportiv de excepţie. El însuşi fiind un om de excepţie! Nu întâmplător, atunci când echipa CSM Sibiu a rămas fără de sprijinul antrenorului Bebe Boboc, plecat să le vorbească îngerilor despre rugbi, despre prietenia sa cu marele sufletist de la clubul juniorilor, despre problemele de zi cu zi ale rugbiştilor, băieţii l-au vrut antrenor pe fostul lor profesor. Erau acolo cu toţii: Hădărugă, Ungurean, Jianu, Ivanciuc, Negru, Zeicu, Mărgineanu. L-au iubit şi preţuit toţi colaboratorii. Nu doar ei! Nutreau aceleaşi sentimente şi alţi jucători, unii formaţi de el. Sprijinit întreaga-i viaţă de o soţie ce s-a dedicat tot profesiei de dascăl, făcând la rându-i sport de performanţă (volei), profesorul Ioan Stanciu a realizat în toate clipele vieţii sale că fii lui Dumnezeu sunt cei ce se sacrifică pentru ca semenii lor să fie fericiţi. Oferind şi trăind fericirea altora, şi-o rezerva şi pentru sine, cunoscând că acesta este şi îndemnul învăţăturii creştine. Un teolog ce a adus pacea în sufletele unor tineri competitori şi un pedagog ce le-a spus mereu discipolilor că frumuseţea îmbracă şi chipul unui eseu înscris la centru, după un efort prelungit al tuturor jucătorilor, poate fi, în mod sintetic, portretul unui om ce a trăit frumos pentru semenii săi. Iar frumosul din sufletele noastre ne vine dinspre Dumnezeu. Frumos în toate ale sale a fost profesorul Stanciu, omul care a făcut din actul educării elevilor sportivi un crez de viaţă, din prietenia pentru Bebe Boboc un model de colaborare şi fidelitate, în spiritul credinţei creştine, din muncă, un mijloc al progresului colectiv, iar din rugbi, o poveste atât de captivantă încât nimeni să nu-i dorească sfârşitul. Rugbiul sibian dăinuie şi pentru că a avut şansa să-l aibă printre marii săi prieteni şi slujitori şi pe profesorul, demn de vrednică pomenire, Ioan Stanciu. .

Bebe Boboc (In Memoriam)

"Există uneori oameni care au fost hărăziţi a fi creatori de legendă pentru a intra ei înşişi în legendă atunci când au plecat de lângă noi. Au plecat, însă, atât de uşor şi aproape nu am simţit când au făcut-o. Îi simţim şi îi considerăm în permanenţă alături pentru că au ştiut să ne lase atât de mult din preaplinul unor suflete alese ce au revărsat în jurul lor multă dragoste şi bucuria de a trăi spre a se oferi semenilor. Aşa a fost şi aşa va rămâne pentru o întreagă lume a sportului cu balonul oval, ca şi pentru toţi cei ce sălăşluiesc pe meleaguri sibiene, legendarul Bebe Boboc. Nu întâmplător, când pentru întâia oară nu s-a mai oprit lângă "băieţii lui”, la terenul străjuit de buturi din Valea Aurie, ci şi-a continuat drumul mai departe, mult prea departe ca să mai poată reveni, s-a putut afirma că, de fapt, atunci când spui rugbi şi când spui Sibiu, spui Bebe Boboc”. Publicate în urmă cu 20 de ani, în paginile ziarului Tribuna, rândurile de mai sus rămân la fel de actuale. Pentru că actual a rămas şi cel fără de care nu se poate vorbi în termeni elogiativi despre rugbiul sibian. Chiar dacă nu i-a fost dat lui să aducă în oraşul de pe Cibin sportul cu mingea ovală, Bebe Boboc e cel ce i-a făcut pe toţi cei ce i-a întâlnit să înţelegă cât de frumos e acest joc, dar şi cât de important e comportamentul unui om adevărat, în ochii semenilor. Mai mult chiar, cât de înălţătoare e clipa în care îţi ajuţi discipolul, făcând din el un demn urmaş. Văzând în chipul celor cu care a lucrat chipul propriului fiu, e aproape o certitudine faptul că e greu de întâlnit un jucător care să poată afirma că nu a fost ajutat de "nea” Bebe, că nu îi datorează recunoştinţă pentru a-l fi sprijinit şi susţinut, într-un moment sau altul al vieţii. Ştiind să le fie tuturor aproape, Bebe Boboc a probat din prima zi petrecută cu "băieţii săi” că ceea ce uimeşte, uimeşte o dată, dar ceea ce este demn de admirat, e din ce în ce mai mult admirat (Joubert).

Trăind cu pasiune întreaga viaţă, a făcut din pasiunea pentru rugbi un ţel, ţel pe care l-a împărtăşit tuturor. Şi, pentru că nimic nu se poate face fără credinţă, Bebe Boboc a probat în fapte că ea nu există fără dragoste şi fără lepădare de sine. Într-o permanentă comuniune cu Dumnezeu, s-a sacrificat în fiecare moment al existenţei pentru cei ce i-au fost la fel de dragi ca şi cei din familia sa; rugbiştii Sibiului. I-a văzut pe fiecare încă de la primii paşi făcuţi pe terenul de joc. Fără Bebe Boboc, fără eforturile - la limita umanului - pe care le-a făcut permanent, fără sacrificiile de care a fost în stare - multe realizate cu atâta naturaleţe şi discreţie - rugbiul sibian ar fi fost, cu siguranţă, cu mult mai sărac. Un aspect ce l-a marcat profund ţine de nevoia oamenilor de-a avea parte de cavalerism, cinste, demnitate. Despre aceste lucruri le-a vorbit tuturor şi fiecăruia în parte. Un adversar pe teren trebuia respectat şi protejat, un coechipier - ajutat şi sprijinit. Trăia neîmplinirile în forul său interior şi încerca să insufle celor din jur sentimente de respect şi preţuire. Ştiind că dispreţul pentru alţii produce dispreţul de sine (Carmen Sylva), Bebe Boboc a dispreţuit doar minciuna şi defăimarea. A cerut tuturor celor pe care i-a antrenat să meargă pe căi bineplăcute lui Dumnezeu şi să aibă dragoste de carte. A fost un om al moralei, văzută ca o expresie directă a iubirii şi a inteligenţei. Pentru el, a trăda condiţia de om era sinonim cu a se situa în afara moralei. Poate din acest motiv, a iubit ca nimeni altul rugbiul, un sport cu reguli clare, cu dispute deschise, cu înlănţuiri de scene de o rară frumuseţe, în care clipele par a dăinui la fel de mult cât veacul. După o viaţă pe terenul de sport, printre oameni şi lângă ei, ce a rămas în urma lui Bebe Boboc? Un crez, tuturor împărtăşit: binele stă în echilibru între drept şi datorie, în situaţia în care dreptul şi adevărul rămân eterne. Omul care a făcut mereu bine, bine merită şi în lumea celor drepţi, acolo unde veşnicia lui Dumnezeu se măsoară cu viaţa fiecărei fiinţe umane. A transmis dragostea pentru un sport ce aduce bucurie şi plăcere în inimile a sute de milioane de oameni de pe întreag Globul.

Bebe Boboc a adus mulţumiri sufleteşti şi a schimbat destine acolo unde familia, şcoala şi societatea s-au arătat neputincioase. Văzând în copilul ce aleargă cu un balon în braţe pe terenul de sport pe adultul responsabil, sănătos şi împlinit, Bebe Boboc a iubit cu multă căldură universul copiilor şi al tinerilor. A dovedit-o prin tot ce a făcut pentru fiecare în parte şi pentru echipa de rugbi - în culorile roşu şi negru - a Sibiului. Un teren de rugbi ce-i poartă numele, un turneu ce-l comemorează, un permanent sentiment de a-l avea mereu printre noi, la fiecare meci sau antrenament, un crez ce îi însoţeşte paşii, pe cărările vieţii, fiecăruia dintre sportivii pe care i-a antrenat şi ceva din personalitatea magistrului în fiecare dintre discipoli sunt realităţi ce ne fac să reafirmăm, cu deplină convingere, că Bebe Boboc a fost un om inegalabil, într-un sport fără de egal. "Când spui rugbi, când spui Sibiu, spui Bebe Boboc!”

Marin Arion

Din multitudinea de sporturi cu care fiinţa umană a căutat a-şi înfrumuseţa viaţa nici unul nu pare a se raporta mai explicit la sensul cuvintelor Sfântului Apostol Pavel - din epistola Sa către Filipeni: "Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din slavă deşartă, ci-ntru smerenie unul să-l socotească pe altul mai de cinste decât pe el însuşi. Nimeni să nu caute doar spre ale sale, ci fiecare şi spre ale altora”. Aşa e la jocul de rugbi. Anume creat pentru oameni - cu ”O” mare - adevăraţi, care ştiu să respecte coechipieri şi competitori din echipe adverse, socotindu-i "mai de cinste" decât ar putea fi ei înşişi, rugbiul e o parte din modalitatea aleasă de Marin Arion pentru a proba că şi-a înţeles menirea în viaţă, dovedind cu prisosinţă că ştie "să caute... şi spre ale altora".
Cu un suflet mare şi generos, Marin Arion s-a născut în apropiere de Alba Iulia, la Ohaba, în 4 februarie 1958. Trăind la ţară, s-a implicat în toate activităţile unei case, iar sportul însemna pentru el munca în agricultură, în gospodăria proprie sau în cele colective, pe câmp, în grădină sau la moară. Muncile agricole l-au călit, l-au fortificat şi l-au învăţat să lucreze împreună cu ceilalţi, respectându-se şi ajutându-se reciproc.
În anul 1973 a venit la Sibiu, adus de dorinţa de a da examen la UPAS, la clasa celor ce se pregăteau pentru profesia de sculer-matriţer, cea mai bună alegere în opinia sfătuitorului său, maistrul Cornel Schiau. În Sibiu se afla deja fratele Nicolae. El făcea haltere împreună cu maestrul sporturilor Toma Oprea Popa.

De la haltere la judo, apoi la rugbi!
Remarcând calităţile fizice ale tânărului Marin, l-a atras şi pe el înspre acelaşi sport. Aproape simultan, Gheorghe Humă, antrenorul de judo de la Clubul Sportiv Şcolar Şoimii Sibiu, l-a invitat să practice sportul de care el se ocupa. În consecinţă, vreme de 3 luni Marin Arion a "cochetat" cu ambele sporturi. După vacanţa de iarnă, un coleg de clasă, Ioan Roşca, l-a invitat la o şedinţă de antrenament la terenul de rugbi. Profesorul Ioan Stanciu a avut nevoie doar de câteva momente pentru a-şi da seama că are în faţa sa pe un viitor component al loturilor de care se ocupa. Era necesar doar ceva tact pentru a-l apropia pe cel ce venise la stadion doar aşa... într-o plimbare. Oferindu-i un echipament de joc, l-a făcut să se alăture celorlalţi. Făcând acest lucru, Marin a rămas ataşat de un sport pe care nu l-a mai părăsit nicicând, descoperindu-i frumuseţea şi tainele, spre a-l inocula şi altora, la fel de surprinşi şi încântaţi de confruntarea din teren a unor bărbaţi ce ştiu ce înseamnă onoarea, onestitatea şi tăria de caracter.
Marin a ajuns la echipa juniorilor sibieni în perioada în care aceştia erau antrenaţi de Ioan Stanciu şi Erwin Thomas. Acolo i-a găsit pe Vasiu, Mărgineanu, Rednic, Lampadarie, Hubert, Naghi, G. Leordean, Cocârcă, Mateescu, Corcoveanu, Munteanu, Roşca, Moţoi, Negru, Ivanciuc, Henteş, Petre Suciu. Cu ei şi-a petrecut primul an de juniorat. În următorul, Marin avea să câştige locul al treilea pe ţară în competiţia juniorilor, alături de Hrihor, Isăilă, Schen, Dengel, Blass, I. Leordean, Ghişoiu, Sover, Petrovai, Balteş, Rădulescu, Grecu, V. Leordean. Remarcându-se din postura de pilier, a ajuns la Dacii Sibiu, echipă antrenată de Puiu Gangan. Noii săi colegi s-au numit Pipernea, Hârşan, Păunescu, Morariu, Boteş, N. Tămaş, Castravete, Cocoş, Crăciun, Chiriţă, Glavă, Bichiş, G. Leordean, Stoica, Pop, Presecan, Cârjan, Enăcică, Birk, Ciobanu, Urs (astăzi arhimandrit şi stareţ al Mănăstirii Sâmbăta), Mustaţă, Stoia, Sanda, Paşcu, Panu, Burduşel, Beanu, Dafinca, Bâzgan, Andrei, Dragomir, Drăgănescu, Rusu, Urianu, N. Zeicu, Cornea, Galamâz, Jurcan, Pomeran, Tilea, Dickel, Nistor, Ciobanu, Bivolaru, Florea, Puşcă, Bălăuţă, Popa, M. Suciu, Oprea, Aleman, Bogăţeanu. Prin anii '70-'80 echipa "dacilor" din Sibiu era un rezervor de jucători de valoare pentru loturile divizionare A, cu precădere pentru CSM Sibiu. Acolo a ajuns şi Marin, evoluând pentru întâia oară în formaţia antrenată de Bebe Boboc şi Dumitru Răşcanu într-un meci disputat la Bucureşti, cu formaţia universitarilor de la Sportul Studenţesc. Era în anul 1977. În teren, colegi de echipă i-au fost Cherciu, Mărgineanu, Deac, Poclitaru, Moişan, Lomotă, Burduşel, Burcea, Răşcanu, R. Tămaş, Lupaş, Popa, Schotsch, Feraru, Matache, Henteş, Şchiau. Acel meci venea la 3 ani după prima sa partidă de rugbi, jucată tot împotriva unei formaţii din Capitală, Rapid. Meciul a avut caracter amical şi s-a disputat pe zgura de pe "Voinţa", sub arbitrajul lui Sandu Manea.

Dac între... daci
Cele mai multe partide le-a disputat în echipamentul celor de la Dacii, şansa de a evolua mai multe meciuri în primul eşalon fiind anihilată de accidentările de care a avut parte evoluând în prima linie a grămezii. Partidele disputate pentru Dacii l-au condus pe multe stadioane din ţară şi în multe deplasări. Ajutat de o foarte bună memorie poate povesti despre echipele pe care le-a întâlnit, pe care le-a văzut jucând sau pentru care a evoluat. Printre acestea şi Carpaţi Mîrşa. Colegii de la Mîrşa s-au numit Petrică Ion, Hăţiş, Bărbat, Arcaş, Păşcălău, Bahril, Ciubotaru, Crăciun, Caunic, Amarie, Ochinciuc, Paşcu, Găleată, Fildiroiu, Popescu, Georgescu, Şenkăr, Radeş, F. Zeicu. Antrenorul formaţiei din Divizia B a fost Ioan Lomotă. Peste tot, Marin a jucat cu plăcere şi cu dorinţa de a se face util. Util a fost şi la întreprinderea pentru care a lucrat, ca muncitor specialist şi ca maistru, vreme de 35 de ani, UPAS (ulterior IPAS şi COMPA). A făcut-o la fel cum a jucat, cu seriozitate şi în sprijinul semenilor. Întotdeauna responsabil pentru tot ce face, Marin a rămas alături de rugbi şi de practicanţii curajoşi ai atât de nobilului şi elegantului joc. Cei trei fii, pentru care a fost obligat, înfruntând situaţii ale vieţii nu întotdeauna uşor de suportat, să se zbată de unul singur, i-au călcat pe urme în ceea ce înseamnă ataşamentul faţă de sport. Practicanţi ai mai multor sporturi, s-au oprit şi la rugbi, doi dintre ei evoluând pentru CSM-ul ce astăzi activează în Divizia A. Au avut şi au un frumos exemplu în persoana tatălui, un om serios şi responsabil, pregătit, altruist şi sufletist. O remarcă, toţi cei ce astăzi evoluează pe terenul ce poartă numele antrenorului Bebe Boboc, unde e mereu prezent - alături de antrenorii Sârbu, Borcan, Fugigi, dar şi de atât de dinamicul, eficientul şi îndrăgostitul de rugbi Lari Haşoti - pentru a ajuta la întreţinere, pentru a tunde gazonul, pentru a sprijini antrenamentele sau pentru a comenta la televiziunea din Sibiu meciuri de rugbi. Uneori, joacă şi el în meciurile foştilor jucători, meciuri la originea cărora, nu de puţine ori, tocmai el stă. A avut şi autorul rândurilor de faţă bucuria de a fi în teren la unele dintre acestea, cu aceeaşi vădită satisfacţie cu care evolua, alături de Marin Arion şi de ceilalţi jucători, cu decenii în urmă, în meciuri disputate sub culorile cluburilor din Mîrşa şi Sibiu. O fire optimistă, Marin Arion a ştiut preţui întotdeauna tot ce poate aduce celor din jur bucurie. Şi a ştiut să o ofere, muncind, perseverând şi străduindu-se mereu. Fie ca Lumina Învierii să-i lumineze mereu chipul, spre a urma întotdeauna aceeaşi cale a bunătăţii şi sacrificiului făcut pentru cel ce vieţuieşte lângă! Aceeaşi Lumină pe chipurile celor ce ne citesc, pentru a "căuta" cu toţii unii înspre alţii!.

Gheorghe Cocârcă

Născut în Maramureş, univers al atât de frumoaselor biserici de lemn, în satul "cu mândre flori, unde-s fete şi ficiori”, cum e descrisă Leordina de anonimii creatori populari ai versurilor cântecelor din zonă, Gheorghe Cocârcă a văzut lumina zilei în ajunul Praznicului Bunei Vestiri, în anul 1958. După perioada pertrecută în casa părintească, trăită aidoma tuturor localnicilor, educaţi în cultul muncii şi al credinţei, şi după anii de şcoală urmaţi la şcoala din sat - pe care o reprezenta la concursuri de alergări şi sărituri - Georghiţă a venit la Sibiu, dornic să urmeze o şcoală profesională. Nu ştia nimic despre rugbi. A aflat, cu totul întâmplător, de la consăteanul său, Ghiţă Paşcu, cel care, ceva mai mare fiind, îl exersa în cadrul şcolii sportive. Printre cei care l-au orientat înspre practicarea jocului cu un balon oval se numără profesorul Ioan Stanciu, director al Şcolii Sportive Sibiu, şi profesorul de Educaţie fizică de la IPAS, Gheorghe Răşinaru, un iubitor al tinerilor şi al sporturilor, un jucător şi antrenor de şah cu rezultate excepţionale pe plan naţional şi internaţional. Selecţionat în formaţia de rugbi a juniorilor şcolari sibieni, alături, printre numeroşi alţii, de Ivanciuc, Negru şi Vasiu, Gheorghe Cocârcă a avut parte de bucuria unei medalii de bronz la una din ediţiile Campionatului Naţional de juniori al României. A fost începutul a ceea ce avea să se transforme într-o carieră de două decenii în slujba rugbiului. Întâi de toate, poate, datorită faptului că de la echipa tinerilor a ajuns direct în Divizia A, unde a fost transferat împreună cu Negru, Jianu, Arion. Cel ce i-a promovat a fost antrenorul Bebe Boboc, satisfăcut de evoluţiile lor, dar şi încrezător că vor răspunde cu seriozitate şi eficienţă la decizia de a-i avansa într-o echipă de frunte a rugbiului din spaţiul românesc.
Gheorghe a evoluat în linia a treia a grămezii, încă de la primele jocuri. În primul meci a avut impresia că aleargă aidoma unui cal de curse, dar fără a putea intra în posesia balonului. Cu el avea să se întâlnească de foarte multe ori, în toate partidele ce au urmat. S-a străduit să-l aducă echipei sau să-l transforme în puncte, înscrise pe tabela de marcaj, în folosul ei. Aşa a făcut într-un impresionant număr de partide disputate, aşa a făcut în finalele de Cupa României, câştigate de rugbiştii de la CSM Sibiu. În una din ele a înscris un eseu, după o acţiune cu grămada, din mijlocul căreia s-a desprins pentru a plonja în terenul de ţintă al partenerilor de întrecere. Foarte bun la placaje, fiind un neînfricat moroşan, Gheorghe Cocârcă a evoluat în Sibiu pe "Voinţa”, pe "Obor”, pe "Electrica”, pe terenul din Pădurea Dumbrava, ori pe "Municipal”. Colegii de echipă alături de care a jucat au fost numeroşi. De câteva ori au fost "veteranii” Răşcanu şi Poclitaru, dar de foarte multe ori au fost Jianu, Ungurean, Mărgineanu, Prohor, Banciu, Burduşel, Leordean, Moişan, Matache, Sărac, Cherciu, Hădărugă, Schneider, Troancă, Zeicu, Dragomir, Urdea, Suciu, Zuzu, Dumitru, Galamâz, Mitocaru, Ivanciuc, Becheş, Dobre, Amarie, Feraru, Sârbu, Zamfir, Florea, Seceleanu, Deac, Puşcă, Burcea, Arion, Şugar, Radeş, Pop etc. A evoluat împotriva celor de la Dinamo, Steaua, Sportul Studenţesc, Olimpia, toate din Bucureşti, dar şi împotriva celor din Constanţa, Timişoara, Iaşi, Bârlad, Gura Humorului, Lupeni, Suceava, Petroşani.

Final de carieră, în '96
Partidele le-a disputat până în anul 1996, când a pus punct unei frumoase cariere, de-a lungul căreia nu a trişat niciun moment sportul. De fapt, sportul l-a învăţat să respecte omul. A vărsat lacrimi de bucurie, atunci când a avut parte de succese, probând că, în pofida conformaţiei şi a experienţei de viaţă, e posesorul unui suflet de copil; deschis şi sincer cu aproapele său, chiar dacă, pe terenul de joc, i-a fost coechipier sau adversar. Condus de ancestrala omenie a românilor maramureşeni, dar şi de educaţia primită în spiritul credinţei în Dumnezeu, Gheorghe a ştiut a-l proteja pe cel din preajmă, cu atât mai mult, dacă acesta era căzut la pământ. L-a apreciat enorm pe Bebe Boboc, antrenorul care l-a format şi pe el, la fel cum a făcut-o cu foarte mulţi alţii, învăţându-i că nobleţea unui suflet vine din interior şi particularizează fiinţa umană. Ştie că oameni aidoma lui Bebe Boboc sunt rari. I-a ştiut forma, motiva, recompensa. La fel au procedat şi ceilalţi antrenori, de care îşi aminteşte cu plăcere. Cu plăcere evocă tot trecutul de jucător de rugbi. De la meciuri, la antrenamente, de la cantonamente - la Păltiniş şi Costineşti - la turnee - în Cehoslovacia, Polonia, Franţa, Lituania. CSM Sibiu era o mare familie, puternic închegată prin felul de a fi al celui ce a fost sufletul rugbiului sibian, Bebe Boboc. Echipa - apreciază Gheorghe Cocârcă - a fost bună şi datorită spiritului de coeziune ce le-a fost insuflat jucătorilor. Acestui element, fiecare jucător i-a adăugat ceva din interiorul propriului "eu”.

O familie de sportivi
Pentru Gheorghe, importantă a fost, şi rămâne, credinţa în Dumnezeu. Şi unicul copil, venit pe lume după 10 ani de la căsătoria cu Maria - o persoană deosebită, întotdeauna alături, la fel de pătrunsă de spiritul credinţei - e tot o împlinire a nădejdii cu care a aşteptat binecuvântările venite de Sus. Răzvan Cocârcă i-a călcat tatălui pe urme şi a făcut sport. A fost portar în echipele de fotbal de la Şcoala Sportivă Sibiu şi Minaur Zlatna. Vine la meciurile de rugbi ale veteranilor, unde încă mai joacă şi tatăl său. Şi, uneori, profesorul său de la Universitatea din Alba Iulia, dr. Maricel Palamariu, de la care desluşeşte tainele disciplinei Cadastru. Gheorghe e mândru şi pentru faptul că viitoarea sa noră, Ioana Florina David, a făcut, înainte de a deveni studenta aceleiaşi universităţi, la rându-i, sport (handbal), jucând pentru o formaţie din Deva. Împreună cu Maria se roagă să-i poată vedea sănătoşi şi împliniţi, ştiind că cei ce dau sens vieţii sunt copiii. Bucuroşi să-i ajute pe ai lor, sunt gata să o facă cu toţi semeni. Mulţumirile sufletului sunt depline doar atunci când sunt trăite de toţi, deopotrivă. Deseori, îi ajută pe monahii şi credincioşii de la Mănăstirea Sădinca. Acelaşi ajutor îl oferă celor din jur, aflaţi în căutarea unui punct de sprijin. Familia Cocârcă o face, pentru că ştie că dobândesc doar cei ce dăruie. Iar Gheorghe s-a dăruit mereu pe sine, în beneficiul echipei, rugbiului, sportului, oamenilor. Fie-ţi răsplată, mulţumirile noastre şi celestele mângâieri! Ţie, familiei şi celor ce ne citesc, fericite Sărbători Pascale!

Ioan Amarie

Născut în oraşul lui Creangă şi Eminescu, Ioan Amarie a venit la Mîrşa să înveţe meseria de prelucrător prin aşchiere, dar a ajuns să practice rugbiul, ajungând până în anticamera echipei naţionale.

Născut în anul 1962 , în ziua în care lumea creştină îi aduce cinstire Sfântului Ioan, cel ce l-a botezat pe Hristos în apa Iordanului, Ioan Amarie şi-a petrecut primii săi ani de viaţă în localitatea în care a venit pe lume, Andrieşeni, comună în nordul judeţului Iaşi, aşezată pe malurile râului Jijia, la o distanţă de 70 de kilometri de oraşul lui Creangă şi Eminescu. La fel ca mulţi dintre copiii crescuţi la ţară, Ioan a jucat şi el fotbal pe terenuri virane sau în curtea şcolii. A fost atras şi de un alt sport. Practica oina, uneori jucând alături de tatăl său în echipa de seniori a satului. După absolvirea şcolii generale, Ioan Amarie a ales să vină la Mîrşa, pentru a urma, în colonia ce a fost prin anii '70-'80 un punct important pe harta industriei româneşti, o şcoală profesională. Nu a fost singurul care a plecat atât de departe de acasă, spre a-şi împlini un rost pe cărările vieţii, de multe ori sinuoase şi pline de povârnişuri. În total, 10 tineri moldoveni au ajuns în judeţul Sibiu ca să înveţe meseria de prelucrător prin aşchiere. Dacă pentru cei mai mulţi dintre profesorii şi instructorii de la Mîrşa principala preocupare rămânea predarea noţiunilor necesare unei bune asimilări a meseriei, pentru profesorul Ioan Lomotă - jucător la CSM Sibiu - importantă era dorinţa de a înfiinţa o nouă echipă de rugbi, care să se alăture altora în competiţiile interne. L-a selecţionat şi pe Ioan Amarie, impresionat de felul său de a răspunde solicitărilor, de caracterul şi calităţile sale fizice. Chiar dacă visul său era de a deveni fotbalist, a început să participe regulat, din anul 1977, la antrenamentele echipei de rugbi Carpaţi Mîrşa. Colegi i-au fost Oghinciuc, Bahrin, Dafinca, Tudose, C.Trofin, Ciobîc, Avasiloae, D. Trofin, Cibotaru, Saiu, Damian, Iseru, Mălaimare, Halmaciu, Mateciuc, Radeş, Petre Ion, Ionel Dumitru.
Cu toţii, cazaţi la internat, plecau după orele de teorie şi practică la stadion, pentru a învăţa să joace rugbi. Eforturile tinerilor şi ale antrenorului nu au fost în zadar. În anul 1979, echipa a fost înscrisă în competiţia naţională a juniorilor. Un an mai târziu, tinerii lui Ioan Lomotă au produs o mare şi plăcută surpriză, prin clasarea pe a treia treaptă a podiumului la finala turneului naţional de la Piteşti. Jocul lui Ioan Amarie, alintat de colegi "Bădiţa", a fost remarcat, încă de la început, de antrenorul său, dar şi de cel al echipei CSM din Sibiu, Bebe Boboc, de care se leagă multe din împlinirile rugbiului sibian. Apreciat pentru talentul şi abnegaţia cu care juca, "Bădiţa" a ajuns ca, în anul 1980, la 18 ani, să devină primul jucător cu dublă legitimare, evoluând pentru formaţia juniorilor din Mîrşa şi pentru echipa de seniori din Sibiu.
Cu cei din Sibiu evolua, cu precădere, în meciurile din Cupa României. Postul pe care a jucat a fost cel de uvertură, întotdeauna fiind pregătit să-şi pună în valoare colegii sau să înscrie puncte din toate poziţiile şi prin toate procedeele: eseuri, transformări de lovituri sau lovituri de picior căzute. La Sibiu i-a fost dat să se întâlnească cu antrenorii Boboc şi Răşcanu, precum şi cu jucători precum Feraru, Ungurean, Jianu, Hădărugă, Mărgineanu, Becheş, Tamaş, Lupaş, Sârbu, Zamfir, Matache, Banciu. Alături de ei şi de mulţi alţii a jucat mereu cu plăcere, făcând dovada calităţilor native şi a seriozităţii unui băiat plecat din străfunduri de ţară pentru a urca treptele înălţării în viaţă şi în sportul în care nu e nicicând loc pentru trădare sau simulacru.

Ofertat de Steaua
Încă din zilele turneului pentru juniori, cel derulat la Piteşti, sau ale finalelor competiţiei "Daciada" - unde, pe la începutul anilor '80, în Iaşi, cei de la Carpaţi Mîrşa s-au clasat, din nou, pe locul 3 - a fost remarcat de antrenorii şi reprezentanţii clubului Steaua Bucureşti, care şi l-au dorit printre sportivii lotului lor. La insistenţele antrenorului sibian, pe care Amarie l-a apreciat întotdeauna ca pe un al doilea tată, nu a dat curs ofertei puternicului club militar. Nu regretă nici un moment decizia, chiar dacă nu i-a fost întotdeauna uşor să-i refuze pe cei din Capitală. La Sibiu a întâlnit oameni care l-au apreciat, respectat şi ajutat, atunci când a fost cazul. Pentru o mai bună pregătire, Bebe Boboc l-a ajutat să primească repartiţia pentru un apartament - făcea naveta între Avrig, Mîrşa şi Sibiu - atât de necesar după ce a decis să-şi întemeieze o familie. În câteva rânduri a fost convocat la lotul lărgit al României. Coleg i-a fost şi prietenul sibian Olimpiu Becheş, alături de care a jucat un impresionant număr de meciuri sub culorile divizionarei A din Sibiu. Într-un meci disputat de selecţionata B a României cu formaţia similară din Samoa - derulat la Bîrlad - Ioan Amarie s-a aflat pe teren împreună cu sibienii Călin Fugigi şi Şugar. Serios în procesul pregătirii, laborios şi inventiv în timpul jocului, a fost în permanenţă preocupat de modul în care e văzut de lumea rugbiului. A fost, timp de 25 de ani, un idol al tribunei şi în centrul atenţiei conducătorilor şi antrenorilor. A ştiut să respecte şi a fost respectat. Titular din prima până în ultima sa zi de jucător activ, a fost pentru o perioadă de 10 ani căpitanul formaţiei. Peste ani, fiul avea să-l urmeze, fiind, la rându-i, căpitan de echipă. Meciurile disputate au rămas în sufletul său, tocmai pentru faptul că a pus suflet pe teren. Cele mai plăcute amintiri sunt cele legate de jocurile în care sibienii au câştigat - sub îndrumarea antrenorului Mircea Beanu - de două ori Cupa României. A avut parte de bucuria victoriei alături de G. Banciu, Suciu, Dumitru, Seceleanu, Florea, Zeicu, Negru, Leordean, Cocârcă, Dobre, A. Banciu etc. Iubind cu adevărat rugbiul, l-a slujit cu seriozitate. Ioan Amarie, un copil de la ţară, pornit pe calea consacrării. A păşit cale lungă pe ea. Totul a fost posibil, pentru că a ştiut să înveţe de la toată lumea şi pentru că i-a ascultat şi respectat pe toţi cei din jur. Afirmă, cu tărie, că s-a realizat datorită rugbiului. Nu doar el, ci şi cei doi copii. Are un băiat şi o fată, de la care are un nepoţel, fiind un tânăr bunic.
E bucuros să-şi vadă băiatul cum îl urmează pe teren. Uneori chiar joacă alături în meciurile amicale. "Bădiţa" a rămas titular al echipei sibiene de old-boys. Aici se vede cu toţi cei de odinioară. De la Becheş, cel căruia i-a pasat de mii de ori în sutele de meciuri oficiale jucate împreună - şi până la Florea, colegul ce i-a devenit cumnat. Nostalgia îl încearcă deseori. Atunci se revede în iarbă, lângă băieţi. Sau pe stadionul din Iaşi, unde tatăl venea să-şi vadă copilul plecat în lume să se realizeze. A reuşit acest lucru cu succes, jucând vreme îndelungată pe toate stadioanele ţării. Cu echipa s-a deplasat în Polonia, Franţa şi Lituania. De peste tot a strâns amintiri, legate de joc sau de farmecul reprizei a treia, la care a fost, de multe ori, printre animatori. Recunoscător tuturor, se bucură de o bună sănătate şi e mulţumit că îi poate mulţumi pe cei ce încă mai au mare nevoie de el. Fără rugbi nu ar fi fost ce e astăzi, e crezul unui adevărat om de caracter şi de sport. Îţi mulţumim, "Bădiţă"!

Dionisie Virgil Lup

Având năzuinţe comune, oamenii rămân alături unii de alţii doar atunci când pot dovedi respect reciproc şi emulaţie în construcţie. Dovedindu-le, fac ca la unitate şi coeziune să se ajungă - nu de puţine ori - şi în lumea sportului. Aproape niciodată cu aceeaşi intensitate ca în jocul de rugbi. Un adevărat sport de echipă, în care singur nu reprezinţi ceva, rugbiul este complex, subtil, în spiritul regulamentului, şi universal, în expresia valorilor sale. În viziunea practicanţilor, dar şi în cea a celor familiarizaţi cu lumea sporturilor şi a sportivilor, este sportul sporturilor. Aşa l-a considerat, dintru început, şi Dionisie Virgil Lup, cel ce poate fi considerat - fără niciun fel de exagerare - poate cel mai "aristocrat” dintre rugbiştii sibieni, din toate generaţiile.
Înalt, distins, manierat, politicos, stilat, posesor al unui mare bagaj de cunoştinţe, date şi informaţii, în varii domenii, nu arată, nici pe departe, faptul că, recent, a împlinit 75 de ani, născut fiind în luna martie a anului 1939, în oraşul Sibiu. Dintr-o familie în care sportul avea menirea de a le dezvălui semenilor caracterul membrilor ei, Gil Lup, aşa cum îl ştiu toţi cei din rândul rugbiştilor de ieri şi de astăzi, a continuat o tradiţie ce a început cu tatăl său - fotbalist şi conducător la Arsenal. Au urmat copiii, ce au practicat, printre altele, fotbal şi baschet, ajungând până la nivelul selecţionării în lotul naţional de tineret al României. Gil Lup, cel mai mare dintre cei 10 fraţi, a jucat baschet, pe la începutul anilor '60, în echipa divizionarei B Luceafărul, formaţie a fabricii din Sibiu care producea creioane. Când Luceafărul a fost preluată de CSM Sibiu, a avut prilejul să se întâlnească cu cei ce practicau, în cadrul clubului, jocul de rugbi. Bebe Boboc avea nevoie de un prinzător. Remarcându-i înălţimea şi detenta, a estimat că îi este necesar îl lotul pe care îl antrena. Aici, i-a întâlnit pe Erwin Thomas, Bordon, Zidaru, fraţii Munteanu, Dan Moldovan, Stoenescu, Gomboş. Când s-a alăturat echipei, aceasta evolua în al doilea eşalon valoric al rugbiului românesc. Pentru promovare, sibienii se întreceau cu echipe din Lupeni, Petrila, Vulcan, Petroşani (a doua formaţie a Ştiinţei), Craiova, Drobeta Tr. Severin, Reşiţa ori Săcele. După fiecare meci, momentul promovării - unul "magic”, evocat şi peste decenii - era tot mai apropiat. Cei din teren şi antrenorii lor ştiau că jumătate din victoria fiecărei partide o câştigau la antrenamentele premergătoare. Meciul le aducea restul, dacă puneau în practică cele exersate, dacă aveau abilitatea să-şi surprindă adversarii şi, evident, dacă dramul de noroc era şi el de partea lor.
Din echipa care a evoluat în barajul de calificare în Divizia A a făcut parte şi Dionisie Virgil Lup. Alături s-au aflat toţi cei ce au pus umărul la împlinirea visului mai multor generaţii de jucători sibieni. Nu a fost doar dezideratul sportivilor. Reuşita finală a fost a tuturor. A antrenorilor Bebe Boboc şi Erwin Thomas, dar şi a numeroşi susţinători şi sprijinitori ai sportului sibian - în general - şi ai jocului de rugbi - în particular. Momentul succesului, pe care Cherciu, Moga, Thomas, Boboc, Vasiu, Prohor, Faloba, Pris, Haşegan, Bucşe, Găldeanu, Gangan, Manea, Crâjmariu, Munteanu, Schotsch, Ţopa, Muşan, Morariu, Cacoveanu, Tămaş, Lăzărescu etc. l-au trăit la fel de intens ca şi Gil Lup, a rămas în memoria colectivă. Poate că la nimeni la fel de puternic imprimat ca la cel ce a trăit şi trăieşte rugbiul cu intensitate, cu profundă mulţumire sufletească şi cu nobile sentimente pentru un sport care înseamnă, în viziunea sa, luptă şi tactică, dragoste şi tărie de caracter, pasiune.
Meciurile jucate până prin anii 1973-1974 sunt încă vii în memoria lui Gil Lup. Fazelor de atunci le caută astăzi explicaţii. Dacă ar fi posibil, uneori le vede o altă finalizare. Postul pe care a jucat a fost cel de prinzător, în a doua linie a grămezii, plăcându-i să culeagă baloanele, pentru a le putea oferi colegilor, spre finalizare.
Colegii de echipă au fost numeroşi, buni şi adevăraţi prieteni. Alături de Pris, Gangan, Schotsch, Cherciu, Cacoveanu, Manea, Thomas, Păunescu, Vincze, Prohor, Beanu, Gancea, Ţopa, Morariu, Munteanu, Tămaş, Crâjmariu, Răşcanu şi încă numeroşi alţii a evoluat cu plăcere şi cu dorinţa de a se face util echipei, dar şi sportului pe care îl iubeşte cu toată fiinţa sa, fără să regrete faptul că l-a practicat. În momentele în care gândul îi zboară la partidele jucate odinioară, vede prin faţa ochilor filmul acestora. Acolo se regăseşte cu întreaga sa tinereţe, cu toate amintirile legate de acei ani frumoşi în cursul cărora o ieşire din grămadă echivala cu o intrare în viaţă, iar un placaj nu însemna decât modalitatea prin care adversarul era făcut să înţeleagă că apărătorul e în postura soldatului dator şi onorat să-şi apere pământul, casa, familia şi neamul. Din acest motiv, Gil Lup consideră şi astăzi că un meci de rugbi se pregăteşte şi se dispută aidoma unui război. Filmul imaginar al partidelor disputate îi aduce în prim plan şi nume ale localităţilor în care a jucat. Oraşe cu un public cunoscător al regulamentului şi spiritului jocului, cu un comportament civilizat sau marcat de ardoarea cu care îi încuraja pe cei ai casei. În definitiv, pe orice stadion se găseau faţă în faţă 30 de tineri inteligenţi, puternici, iuţi, îndemânatici şi marcaţi de dorinţa de a proba superioritatea, într-o întrecere cu izul disputelor cavalereşti de prin timpurile de mult apuse. Când nu ajunge la teren - fapt ce se întâmplă foarte rar - pentru a-i vedea pe cei ce astăzi continuă în Sibiu o activitate căreia i-a creionat viitorul, priveşte la televizor toate întâlnirile de rugbi ce sunt transmise direct sau în reluare. E mândru să vadă echipe cu care s-a întâlnit cândva în Sibiu. Printre ele Rovigo (Italia), Bath (Anglia), Perpignan (Franţa). În acele partide, rugbiştii sibieni le-au arătat valoroşilor adversari că le pot face faţă, fiind la fel de percutanţi şi ingenioşi, chiar dacă erau obligaţi - aidoma tuturor românilor - să rămână într-o extrem de ineficientă, pe toate planurile, izolare. La fel ca cei din Vest, băieţii de la poalele Cibinului erau şi ei pătrunşi de farmecul şi frumuseţea sportului anume inventat pentru oameni demni, serioşi şi deschişi. Sibienii se prezentau astfel şi pentru că aşa i-a pregătit şi sfătuit antrenorul Bebe Boboc, un om drag sufletului lui Gil Lup. Despre fostul mentor spune că a fost nu doar o persoană ce a iubit enorm rugbiul, ci un om ce a "ars” pentru rugbi, fiind în stare să facă orice sacrificiu, "zi şi noapte” pentru echipă. În apartamentul plin de fanioane, poze cu faze din meciuri, dosare cu amintiri, Dionisie Virgil Lup poate povesti multe despre sportul şi sportivii sibieni, dar mai ales despre rugbiştii de ieri şi de astăzi ai unei frumoase echipe, pentru care cândva a jucat. Cu plăcere povesteşte şi despre elevatele tomuri de filosofie, critică şi estetică ale cumnatului său, universitarul sibian Ion Dur, la rându-i un observator şi fin analist al rugbiului. Tot la sport se opreşte şi atunci când vorbeşte cu vădită satisfacţie despre împlinirile nepoţilor. Le-am reţinut pe cele ale familiei Chera; Sanda, voleibalistă în loturile sibiene de juniori, Ioan, un medic valoros, extrem de apreciat, practicant a numeroase sporturi individuale şi de echipă. E o dovadă, fără de tăgadă, că în marea familie din care face parte şi Gil Lup sportul e preţuit, iubit şi practicat. Unui om ce impune respect, respectând totul în juru-i, nu-i putem dori decât energia, puterea şi sănătatea de care are nevoie pentru încă mulţi şi frumoşi ani pe cărările vieţii. Iar paginile pe care le-a scris în istoria rugbiului sibian, pe care l-a susţinut cu atâta ardoare şi cu o inimă mare, ne rămân tuturor imbold şi îndemn. Cu bucuria de a fi putut aşterne pe hârtie aceste rânduri şi cu toată acurateţea frumoaselor gânduri, felicitări pentru o viaţă în slujba rugbiului!

Ludovic Vincze

O discuţie despre rugbi cu Ludovic Vincze se transformă într–un adevărat regal. O resimte astfel oricine încearcă să afle, de la fostul practicant al acestui sport, crâmpeie din istoria, uneori zbuciumată, alteori palpitantă, a rugbiului sibian.

Născut în ziua de 21 august 1942, în Ocna Sibiului, a început să facă cunoştinţă cu sportul competiţional atunci când juca fotbal prin Divizia C, militar fiind. După armată, l-a îndreptat înspre secţia de box de la CSM Sibiu un împătimit al culturismului, Ionescu. La clubul ce prin 1965 avea nenumărate secţii sportive i-a cunoscut pe rugbişti, prin intermediul lui Fritz Schuster şi a vitezistului Ric, ce evolua pe postul de aripă. Atunci când Ludovic, devenit Loaici, pentru prieteni, s-a alăturat jucătorilor sibieni de rugbi, aceştia îşi disputau cu studenţii de la Agronomia Cluj-Napoca locul ce permitea doar unei formaţii pătrunderea în elita rugbiului românesc. Echipa din anul 1965, pe care Loaici Vincze o poate reda din memorie până la ultima rezervă, era alcătuită din Erwin Thomas, Cici Zamfir (Fritz Schuster), Sep Periam (Dan Moldovan), Dionisie Lup, Petre Mitrofan, Ioan Lomotă, Pitchiu Zverceag (Ioan Moga), Jiti - pe grămadă, Anton Gligor, Lae Tămaş, Niculiţă Morariu, Sandu Crâjmariu, Hans Schotsch (Nică Stanciu, Mimi Agavriloaia, Iulică Popescu), Mitică Gherasim - pe linia de trei sferturi. Celelalte chipe cu care se disputau sibienii erau din Lupeni, Petroşani, Drobeta Tr. Severin, Tîrnăveni şi Timişoara - cu 3 echipe, Vulturii, Universitatea şi Politehnica. În pofida faptului că, în anul 1965, sibienii au câştigat aproape toate meciurile disputate, în prima divizie au intrat studenţii de la Agronomia, după un meci pe teren neutru, la Deva, cu cei de la Lupeni, ei părând a se bucura de o mai mare capacitate de influenţare a unor arbitri ce doreau ca printre primele echipe ale ţării să se regăsească şi cea a universitarilor clujeni.

Punct. Şi de la capăt...
Sibienii au luat-o de la capăt, dar în anul următor tot nişte studenţi - acum fiind cei din Timişoara - au fost cei care au făcut pasul spre eşalonul superior. Situaţia nu a fost pe placul antrenorului Bebe Boboc, care a căutat să abordeze următoarele ediţii de campionat cu un lot mult întinerit. Evident, mult mai dinamic. A fost şansa multora dintre dintre cei ce se antrenau cu seniorii de drept, în aşteptarea momentului în care urma să le vină rândul. Printre ei şi Loaici Vincze, dornic - aidoma altora - de afirmare. Noua formaţie, trecută în revistă cu aceeaşi acurateţe şi preocupare pentru a nu omite pe nimeni, se prezenta astfel: Sep Periam, Găldeanu (Liviu Cacoveanu), Ştefan Cherciu, Loaici Vincze, Dionisie Lup, Ioan Lomotă, Mircea Agavriloaia (Ioan Moga), Vicu Poclitaru - pe grămadă, Toni Gligor, Lae Tămaş, Niculiţă Morariu, Sandu Crâjmariu, Hans Schotsch, Adi Pop (Peter Ianusevici, Nelu Muşat), Găldeanu (Gancea) - pe trei sferturi. Cu această formulă de echipă, sibienii au jucat în toamna anului 1968 cu cei de la Tîrnăveni, Blaj, de la Ştiinţa II Petroşani, Minerul Lupeni, Vulturii şi Politehnica Timişoara, de la Drobeta Tr. Severin, Craiova, de la Politehnica Cluj-Napoca, Precizia Săcele şi CFR Braşov. Campionatul se derula pe sistemul toamnă-primăvară.
Cel din anul competiţional 1968/1969 a fost minuţios pregătit, inclusiv printr-un cantonament organizat la Mamaia, tocmai în zilele în care se derulau în Cehoslovacia evenimente ce aveau să marcheze profund istoria omenirii. Prima etapă a avut loc acasă, în cursul lunii septembrie, când sibienii i-au întâlnit pe cei de la Precizia Săcele. Cu o nuanţată autoironie, Loaici Vincze apreciază astăzi că au fost învinşi acasă, printr-un eseu înscris la centru, tocmai pentru faptul că se considerau invincibili, fiind "încrezuţi şi bronzaţi”. Returul cu Precizia a avut loc în primăvara anului următor, în ziua Învierii Domnului. Cei din Sibiu şi-au petrecut noaptea de Paşte la Hotel Sport, din Poiana Braşov. La meci, rolurile s-au inversat, sibienii câştigând partida şi seria, ajungând astfel la barajul de promovare în prima divizie.
Pentru turneul de la Bucureşti s-au antrenat la Păltiniş, la 12-13 grade Celsius. Primul meci din Capitală s-a disputat pe o temperatură de 29 de grade Celsius, ce nu putea să-i avantajeze pe băieţii veniţi de pe crestele munţilor. Emoţiile partidei şi obiectivul ce-l aveau de realizat i-au adus pe cei de la CSM în postura de a uita acasă echipamentul de joc. Cel în totalitate negru al celor de la Sportul Studenţesc în care au jucat în cele din urmă nu le-a adus noroc, meciul cu Vulcan Bucureşti fiind pierdut cu 15-0. În următoarea confruntare, scorul a fost egal: 3-3. Ultimul meci, cel decisiv, s-a soldat cu victoria sibienilor - graţie unui eseu reuşit şi cu contribuţia lui Loaici Vincze, care a scos mingea dintr-o grămadă spontană, pentru a o pasa lui Găldeanu şi, ulterior, lui Tămaş, lansat înspre butul advers.

Din '69, în prima divizie
A urmat marea provocare pentru întregul lot sibian: un comportament cât mai onorabil în elita rugbiului românesc. În Divizia A, începând din toamna anului 1969, CSM Sibiu a pornit cu Vincze, Găldeanu, Cacoveanu (Cherciu), Lup, Gangan (Prohor, Pris Eduard), Nae Lomnăşan (Toni Păunescu, Manea), Ioan Lomotă, Crâjmariu - pe grămadă, Dumitru Răşcanu (Gancea), Ţopa, Morariu, Lae Tămaş (Tavi Lupaş), Schotsch, Muşat, Ionel Munteanu - pe linia de trei sferturi. Cu certitudine, evoluţiile lor din teren erau marcate şi de gândurile îndreptate înspre cei ce au alcătuit una din primele formaţii ce a evoluat - în slujba şi folosul rugbiului - în oraşul de pe Cibin. Ei s-au numit Erwin Thomas, Krauss, H. Herhat , Fritz Schuster, Bordon, Ric, Nelu Zidaru, Cici Zamfir, Dan Moldovan, Liviu Vintilă, Sep Periam.
Din anul 1965, în "B", şi din anul 1969, în Divizia A, şi până în anul 1975, Loaici Vincze a evoluat neîntrerupt în formaţia de bază a clubului sibian. Singura excepţie a fost o partidă disputată la Timişoara, ratată din cauza unei accidentări. A jucat constant contra celor de la Steaua, Dinamo, Vulcan, Gloria, Griviţa Roşie, Sportul Studenţesc, Ştiinţa Petroşani, Agronomia Cluj-Napoca, Rulmentul Bîrlad, Politehnica Iaşi, CSM Suceava, Gura Humorului (Minerul Broşteni), Farul Constanţa, Chimia Năvodari, Universitatea Timişoara. A fost mereu titular şi ca urmare a faptului că s-a pregătit cu seriozitate şi cu multă ambiţie, iubind cu adevărat jocul cu mingea ovală. Acest sport era pentru el şi o perpetuuă ocazie de a-l bucura pe minunatul om care a fost antrenorul Bebe Boboc. Făcând imense sacrificii şi eforturi pentru sportivii pe care îi antrena, îi "obliga” moral să câştige toate meciurile, chiar dacă, uneori, deplasările erau dificile - se stătea 5 ore în gară la Simeria - iar cazarea se asigura prin căminele studenţeşti, muncitoreşti sau ale marinarilor. Rugbiştii, buni colegi, au împărţit fiecare clipă a bucuriei comune de a juca. De la masa servită din pachet pe banchetele trenului şi până la satisfacţia victoriei. O parte din disconfortul produs de transportul pe calea ferată a dispărut, începând cu anul 1968, atunci când "nea Valase", de la ONT Sibiu, a beneficiat de un Robur, cu care putea să-i transporte pe băieţi la meci.

Depănând amintiri
Pe teren, Loaici Vincze s-a întâlnit cu mulţi şi valoroşi adversari. I-a cunoscut şi pe cei ce s-au pus în slujba rugbiului ca arbitri. O parte dintre ei au scris, prin talentul lor şi munca pe care au depus-o, pagini de referinţă într-o istorie a rugbiului, nu doar românesc. Şi-a amintit cu plăcere de Alexandru Lemneanu, Pil Niculescu, Rene Chiriac, Florin Tudorache, Theodor Witting, Găgeatu, Constantinescu, Ionescu. Şi ei i-au rămas în suflet, cum i-au rămas numeroasele momente frumoase din jocuri, ori chipurile colegilor şi adversarilor. Cei mai puternici din câţi a întâlnit pe teren au fost Ciornei - de la Steaua - şi Pop - de la Cluj-Napoca, adevărate stânci ale grămezii. Deseori, vorbeşte la telefon cu Gomboş şi Gherasim. Sau, îşi lasă gândurile să-l poarte înspre coechipierii cu care a fost - mai mult sau mai puţin timp - alături, pe la începutul anilor '70. Printre ei se numără Moişan, Petreanu, Enăcescu, George Şuteu, Radu Popeţi, Florin Ioniţă, Ungurean, Panait, Buţu. Nu-i uită nici pe cei ce le-au fost apropiaţi jucătorilor, cum a fost cazul fostului preşedinte de club, Ioan Berghea (iniţial jucător divizionar A), a inginerului Faloba şi a profesorului Sergiu Popescu, directorul unor licee din judeţul Sibiu.
Loaici Vincze a fost nevoit să întrerupă sportul de performanţă din cauza unor activităţi profesionale, în sfera comerţului, care îl solicitau în permanenţă. Cabanier sau şef de sală la Gâtu Berbecului, Păltiniş, Bâlea Cascadă ori Ocna Sibiului, şi-a făcut cu aceeaşi competenţă datoria. Cea mai mare bucurie a vieţii i-a produs-o băiatul, fost olimpic la limba germană, atunci când urma cursurile Colegiului "Gheorghe Lazăr", şi absolvent strălucit al ASE-ului din Bucureşti. Nu întâmplător, astăzi este directorul pe ţară al reţelei de magazine Kaufland. În afară de momentele dedicate familiei, se interesează şi astăzi de tot ce înseamnă jocul de rugbi. A venit la meciuri, pentru a-i vedea pe cei ce i-au continuat şi ceva din munca şi activitatea sa la echipa sibiană. Din Ocna Sibiului, i-au urmat Ghiţă Banciu, Ionel Negru, Gelu Mocanu, George Banciu, Ilie Văcaru şi Ghiţă Oprişor. Pentru fiecare din ei, Loaici a avut şi are cuvinte de încurajare şi apreciere. Aşa a învăţat să se poarte în viaţă. Cu gratitudine pentru cei ce te sprijină, cu căldură şi îngăduinţă pentru cei ce au nevoie de un punct de sprijin. Un om cu o mare deschidere înspre oameni, ne-a dat prilejul de a rememora nume ale celor ce au făcut ca cea mai mare parte a rugbiului sibian să fie atât de frumoasă. Întâlnirea cu Loaici Vincze, posibilă prin amabilitatea familiei Banciu, marchează prin naturaleţea, eleganţa şi patosul cu care ştie să vorbească despre rugbi şi oameni. Unui adevărat sportiv şi om, deplina noastră apreciere. Dimpreună cu toate urările noastre de bine şi gândurile frumoase.

Dorin Platon

A pornit spre România din unul din satele Bugeacului - adeseori arse în trecut de triburi invadatoare de pestre Nistru - pentru a ajunge să studieze şi să-şi facă o carieră. Dorin Platon, născut în anul 1991, a copilărit în satul Iordanovca - denumirea rusească a localităţii Iordanca - din raionul Basarabeasca, Republica Moldova. În satul menţionat documentar încă din anul 1839 trăiesc astăzi, în 250 de gospodării, circa 950 de persoane, ce se ocupă cu agricultura, pomicultura şi creşterea animalelor. Tinerii învaţă, la şcoala din sat, să cunoască şi să perpetueze frumoasele tradiţii ale Basarabiei; inclusiv cele legate de vestitele întreceri de trântă, cu premii constând în cocoşi şi berbeci pentru învingători. După anii petrecuţi la şcoala din sat, Dorin a urmat clasele a VII-a şi a VIII-a la Cimişlia, un orăşel cu circa 13.000 de locuitori, câteva şcoli generale şi un liceu. Înalt, puternic şi plin de energie, s-a decis să practice baschet şi karate. În anul 2007, inspirat şi de parcursul fratelui - elev la un liceu din Suceava - a ales să vină în România. Dornic să cunoască alte locuri şi câţi mai mulţi oameni, a ales Sibiul. Aici, a fost înscris în casa a IX-a, la Colegiul Tehnic de Industrie Alimentară "Terezianum”. În primăvara anului 2008, în cursul lunii aprilie, aflat într-o pauză şcolară, a fost căutat de un profesor şi de doi dintre colegii de liceu, care doreau să-i vorbească. Profesorul era Emil Sârbu, pornit prin şcolile sibiene în căutare de potenţiali jucători pentru echipa de rugbi a Şcolii Sportive, iar colegii, Belea şi Poplăcean, deja convinşi să urmeze programul de pregătire sportivă al echipei. Dorin s-a alăturat lor, ajungând şi el pe mâna unui adevărat descoperitor de talente şi şlefuitor de valori, mai ales că era un împătimit al sporturilor, dovadă fiind anii în care practicase două dintre ele, la nivel competiţional. Primii colegi i-au fost Avram, Ilie, Vingherzan, Poplăcean, Belea. În lot, profesorul Sârbu l-a distribuit în linia a doua. Cu har şi talent, i-a dat încrederea necesară, făcându-l să vadă în rugbi întreaga frumuseţe a unui sport anume croit pentru bărbaţi puternici, dar şi inteligenţi şi dornici să dovedească determinare, interes şi pasiune.

Primul meci, la Baia Mare
Prima deplasare, unde a jucat primul său meci, a fost la Baia Mare. Se întâmpla la două săptămâni de la primul său antrenament. I-a rămas în memorie pentru faptul că a avut ocazia să-i cunoască altfel pe băieţi şi să înţeleagă mai bine ce înseamnă spiritul de echipă. Prima confruntare din teren l-a marcat de aşa manieră încât a venit motivat să continue să se pregătească cu şi mai mare încrâncenare. Dorea să arate recunoştinţă celui ce l-a îndrumat spre acest sport, un profesor care şi astăzi, după zeci de ani la catedra de rugbi, îşi face, ca la debutul în activitate, planul lecţiei de antrenament, ştiind foarte bine că fiecare moment al vieţii e unic, iar fiecare tânăr sportiv e o speranţă, care poate confirma doar dacă se investeşte în el. Profesorul Sârbu înţelege că întotdeauna rămâne ceva nou de aflat, chiar şi după o îndelungată experienţă.
După debut, Dorin Platon a jucat meci de meci, atras de ardoarea cu care 30 de băieţi îşi dispută pe teren balonul ce sare haotic, alunecând printre mâinile şi picioarele unor tineri, având larg deschisă poarta vieţii şi terenul marilor reuşite, ce depind doar de ei înşişi. Antrenamentele, deşi intense, erau plăcute, poate şi pentru faptul că la ele Dorin participa împreună cu colegii de liceu, Belea şi Poplăcean. Diversitatea lor, pregătirea la sala de forţă şi la bazinul de înot şi-au pus puternic amprenta, ajutându-i pe toţi să se dezvolte fizic, dar şi mental.
În anul 2009, antrenorul echipei de seniori, profesorul Florin Troancă, l-a inclus pe Platon în lotul celor mari. Aceştia l-au primit cu multă căldură, făcându-l să înţeleagă că se poate avansa uşor atunci când aliaţii cei mai buni sunt munca şi seriozitatea.
În echipa CSM-ului a fost trecut în linia a treia. Colegi de echipă i-au devenit Munteanu, Horneţ, Amarie, fraţii Arion, Ungureanu, dar şi experimentaţii şi rutinaţii în ale rugbiului Pădureanu, Borş, Nedelcu, Dobre, Gustoi, Troancă etc.

Selecţionat la tineretul Moldovei
Evoluţiile constant bune ale lui Dorin au fost remarcate de selecţionerul echipei sub 20 de ani a Republicii Moldova, care l-a convocat la lot. În vara anului 2010, Moldova a evoluat alături de Ucraina, Finlanda şi Belgia într-o competiţie derulată la Kiev. A jucat cu acel prilej două meciuri, care au îmbrăcat haina unei frumoase experienţe. În partida cu Finlanda, pe care moldovenii au câştigat-o, a înscris un eseu, după ce a plecat dintr-o grămadă spontană pentru a se opri în terenul de ţintă al adversarilor. Meciul cu gazdele a fost ceva mai dificil, moldovenii, chiar înfrânţi, probând, totuşi, că au valoare.
Echipa de seniori e una dintre cele mai bune din a doua serie valorică a Europei, excluzând, evident, formaţiile din "Turneul celor 6 Naţiuni”. Anul 2011 a fost unul al reuşitelor, pe toate planurile, pentru tânărul Dorin Platon. Mai întâi, a trăit bucuria de a urca cu echipa sibiană pe a treia treaptă a podiumului Diviziei A - un eşalon în care evoluează echipe din a treia serie valorică a României.
Ulterior, a fost admis la Facultatea de Ştiinţe Agricole, Industrie Alimentară şi Protecţia Mediului, specializarea Industria Produselor Alimentare, aceeaşi pe care o urmase şi în anii liceului. A ales Sibiul, în ciuda faptului că fratele său îl invita să i se alăture la Cluj-Napoca, pentru faptul că era legat de echipa de rugbi, iar oraşul i-a devenit tot mai familiar. Astăzi, student în anul al treilea, e pregătit să mai rămână aici, cel puţin până la finalizarea unui Masterat în acelaşi domeniu pentru care se pregăteşte. Cetăţean român din anul 2011, e împărţit între Moldova natală şi ţara în care nu s-a considerat niciun moment străin sau înstrăinat. În acest sens, a simţit ca pe un adevărat suport sportul care l-a format ca om . Rugbiul l-a determinat zilnic să-şi depăşească propriile limite.
I-a rămas în memorie meciul în care o obţinut prima sa medalie, considerând că prin intermediul ei toate eforturile de la nenumăratele antrenamente i-au fost răsplătite. Fixate în suflet i-au rămas şi clipele în care la Sibiu s-a simţit, alături de colegii studenţi şi coechipieri, acasă. Prezenţa cotidiană la cursuri şi prezenţa de 3 ori pe săptămână la antrenamente îl fac pe Dorin Platon să-şi presimtă un viitor împlinit. Rugbiul i-a pătruns în toţi porii fiinţei lui. De acolo, nu vrea să-l mai scoată! Pentru că el iubeşte acest sport, la fel cum iubeşte şcoala. Preocupat să nu-şi dezamăgească familia, profesorii, colegii - de toate categoriile - şi pe antrenorii Sârbu, Troancă şi Borcan, Dorin Platon e gata să probeze că vorbele lui Miron Costin: "Nasc şi-n Moldova oameni” sunt la fel de adevărte şi în acest caz. Harnic şi preocupat de cele cu care se îndeletniceşte, a găsit drumul menit să-l conducă înspre împlinirile aşteptate. Un parcurs cât mai lung şi fără de obstacole, Dorin! Te "obligă” până şi numele ce-l porţi. Succes!

Mircea Agavriloaia

Atras de sport încă din primii ani de şcoală generală, Mircea Agavriloaia a ajuns să practice la nivel competiţional câteva jocuri sportive, iar rugbiului să–i dedice mulţi dintre cei mai frumoşi ani ai vieţii.

Născut în judeţul Arad, la Lipova, în anul 1949, Mircea Agavriloaia, "Mimi” pentru prieteni şi colegi - a fost iniţial jucător de handbal, sport pe care a început să-l practice sub îndrumarea profesorului Martini, de la Şcoala Sportivă Sibiu, în perioada în care urma cursurile ciclului secundar de învăţământ. Când a ajuns elev la Şcoala Profesională Independenţa a participat împreună cu formaţia şcolii la competiţia naţională a şcolilor profesionale. Dacă echipa din Sibiu s-a situat pe locul al doilea, Mircea Agavriloaia a fost considerat cel mai bun jucător de câmp al turneului. Cel mai bun portar a fost declarat Munteanu, apărătorul de mai târziu al porţii echipei Steaua şi al echipei României. Remarcându-i calităţile sportive, a fost dorit în formaţia lor şi de antrenorii echipei de volei de la "Independenţa”, ce activa în a doua divizie a ţării. Pentru 3 luni a fost nevoit să se împartă între handbal şi volei, sporturi pe care le practica în paralel cu alte activităţi.
În anul 1965, găsindu-se în vacanţă în casa bunicilor din satul Agârbiciu, l-a cunoscut pe Stoienescu, aflat acolo în gazdă. Jucător de rugbi, o perioadă de timp jucând alături de Bebe Boboc, se antrena de unul singur pe terenurile din jurul satului. La el a văzut întâia oară balonul oval. Invitat al acestuia la un meci de rugbi, l-a urmărit jucând pe terenul "Electrica”. În acel moment nu a înţeles mare lucru din regulamentul unui joc ce părea complicat fără o minimă iniţiere în tainele lui. Cel mai important lucru cu care s-a ales a fost invitaţia de a participa la antrenamentele echipei de rugbi CSM Sibiu, pe care i-a adresat-o antrenorul Bebe Boboc. La puţină vreme, a intrat în teren în prima sa partidă, talentul, înălţimea şi plăcerea de a juca ajutându-l din plin. Pe atunci, formaţia sibiană evolua în Divizia B. Alături de colegii cărora li s-a alăturat, Mircea Agavriloaia s-a întâlnit pe teren cu echipele din Târnăveni, Săcele, Lupeni, Drobeta Turnu Severin etc. Deplasările se făceau cu un camion cu prelată, sportivii stând întinşi pe jos, pe un strat de paie. Cazarea se făcea - când era cazul - pe la căminele muncitoreşti sau studenţeşti, iar masa consta din pachetul cu franzelă şi parizer de care se ocupa "nenea” Bebe.
Renunţând la practicarea celorlalte sporturi, "Mimi” Agavriloaia a început, la 16 ani, un lung parcurs prin spaţiul plin de farmec şi de inedit al jocului de rugbi. Vechea generaţie, din care făceau parte Thomas, Cici sau Lup, l-a primit cu simpatie şi înţelegere. Lângă ei, juca în echipă, flanker în linia a III-a, avându-i colegi pe Moga, Popescu, Măţăoană, Gancea, Szocsz, Poclitaru, Cacoveanu, Cherciu, Manea, Tămaş, Crâjmariu, Morariu, Găldeanu, Munteanu; ulterior, Lomotă şi Răşcanu.

7 ani la CSM Sibiu
Pentru clubul sibian a jucat din 1965 până în 1972, fiind prezent şi la meciul de baraj din anul 1969. Atunci, sibienii şi-au disputat cu cei de la Vulcan Bucureşti (echipa în care evolua şi Bebe Fugigi ), Suceava şi Năvodari accederea pe prima scenă a rugbiului românesc. Responsabilul cu înscrierea eseurilor la meciurile din "B" a trăit lângă toţi ceilalţi colegi bucuria reuşitei. De acum, meciurile aveau să se dispute în compania marilor echipe ale Capitalei - Steaua, Dinamo, Griviţa Roşie - dar şi cu formaţii de tradiţie din Iaşi, Cluj-Napoca, Constanţa, Petroşani, Timişoara. La Sibiu, confruntările din cadrul competiţiilor oficiale aveau loc pe "Electrica”, pe "Voinţa”, dar şi pe "Metalul”, terenul folosit astăzi de echipele de fotbal ale oraşului, atunci când ele sunt prezente în competiţii. În primul sezon, pe prima scenă a ţării, sibienii s-au arătat capabili să învingă acasă formaţiile Steaua, Dinamo şi Griviţa Roşie. S-au înclinat doar în faţa Timişoarei lui Celea şi Tătucu, care avea să câştige titlul de campioană a acelei ediţii.
Până să ajungă să evolueze în Divizia A, Mircea Agavriloaia a fost convocat, în anul 1965, de două ori, şi la lotul naţional de juniori. Ocazia avea să se repete 7 ani mai târziu, odată cu convocarea în echipa naţională B a României, care urma să se întâlnească, la Constanţa, cu o selecţionată similară din Anglia. După pregătirea de rigoare - derulată la Snagov - a intrat pe gazon, pentru a face cinste rugbiului românesc, împreună cu jucători consacraţi, precum Tătucu - de la Timişoara, Vărzaru (de la Iaşi), dr. Balint, ori sibianul de la Sportul Studenţesc, Petre Ianusevici. La acel meci a fost remarcat de antrenorii de la Chimia Năvodari, care - la scurtă vreme - în 1973, l-au convins să se transfere la ei. O totală schimbare de mediu pentru rugbistul lăcătuş cazangiu, care pleca dintr-un oraş situat la poalele munţilor înspre litoralul Mării Negre. La echipa din Năvodari - preluată de TCI Constanţa, din 1974 - a jucat până în anul 1979. Alături de Dărăban, Celea, Crăciun şi ceilalţi a contribuit la reuşitele noului său club, jucând la fel de eficient şi spectaculos ca atunci când era legitimat la Sibiu. Din păcate, a avut parte de o dublă fractură de menisc, care l-a adus în postura de a solicita sprijinul doctorului Tomescu - medicul echipei de fotbal a României - şi la decizia de a pune punct activităţii de performanţă.
Lui Mircea Agavriloaia i-a plăcut mult jocul de rugbi. Pentru îndârjirea cu care rugbiştii îşi disputau balonul oval, pentru abilitatea cu care reuşeau să-l ducă în terenul de ţintă, pentru ardoarea cu care fiecare încerca să se facă remarcat, păstrând unitatea echipei. Dintre colegii sibieni, cu care a jucat şi de care îl leagă atâtea frumoase amintiri, nouă au plecat cu mult mai departe de marginile terenului de ţintă din Dumbrava Sibiului. Din înalturi de Cer veghează spectacolul rugbiştilor de astăzi, din ce în ce mai puţini şi, din ce în ce, tot mai ignoraţi de un public ce caută spectacolul în tumultul parcurilor de distracţii sau pe micile ecrane.

De la rugbi la marinărie
În anul 1979, Mircea Agavriloaia a dorit să urmeze studii universitare în domeniul sportului. Numeroase accidentări din perioada în care a jucat nu i-au permis acest lucru. A decis să devină marinar. Îmbarcat pe mineralierul Reşiţa, a cutreierat pe ape până la Madras, în India. Ulterior, luându-şi brevetul de timonier, a activat în port, la Întreprinderea de Construcţii Hidrotehnice. Chemarea munţilor, amintirea anilor de tinereţe în care a jucat rugbi la CSM Sibiu, iar soţia sa handbal la acelaşi club, nostalgia după legăturile de suflet pe care le-a ţesut în oraşul de pe Cibin, atunci când libertatea era regăsită în eleganţa şi frumuseţea unor contacte sincere şi deschise cu cei de aceeaşi vârstă, l-au făcut să revină la Sibiu, în 1995, unde a continuat să lucreze un timp - la serviciul administrativ de la Mondex - până la pensionare.
Astăzi, vorbeşte cu plăcere şi eleganţă despre momentele în care a jucat rugbi, contribuind la popularizarea şi dezvoltarea unui sport cu care s-a întâlnit întâmplător în curtea casei bunicilor. Sibiu, oraşul pepinieră de jucători de valoare şi ţinută, i-a fost şi lui punct de plecare în viaţă şi în carieră. Cu modestie, cu reţinera celui ce ştie că nu a făcut altceva decât să-şi facă datoria şi cu eleganţă evocă bucuria cu care a jucat, a legat prietenii şi a răspuns solicitărilor, sfaturilor şi indicaţiilor antrenorilor, dornici să le deschidă discipolilor porţile sucesului pe terenul de joc şi dincolo de el. Dialogul despre rugbi cu Mircea Agavriloaia induce o stare de mulţumire şi satisfacţie. Transformându-l într-o poveste, încercăm să o transmitem şi altora. Înainte de orice altceva, pentru faptul că, un om ce a parcurs - jucând şi rugbi - cu verticalitate anii vieţii se transformă într-un punct de reper.

Petre Suciu

De la copilul – născut în anul 1957, în Ulieşti, judeţul Dâmboviţa – ce juca fotbal în curtea şcolii din satul copilăriei şi până la adultul ce a ridicat de două ori deasupra capului Cupa României la rugbi e un drum pe care Petre Suciu l–a parcurs cu multă muncă şi ambiţie, dar şi cu demnitatea celui ce a înţeles că nimic nu îţi este oferit fără implicare, sacrificii şi mult suflet depus pentru binele colectiv.

Jocul de rugbi e prin el însuşi un joc al reuşitei echipei, cu bucuria ce le-o conferă tuturor, fie o solidă acţiune de grup, fie o sclipire individuală a unui rugbist ce a luat pe cont propriu o acţiune, spre a o fructifica în numele şi beneficiul celorlalţi. După ce a absolvit clasa a VIII-a, Petre a ales să vină la Sibiu, pentru a învăţa o meserie la Şcoala Profesională a Întreprinderii de Piese Auto Sibiu. A dorit, din primele momente, ca pe lângă meserie să se dedice şi sportului. Se gândea că o să poată practica fotbalul la unul din numeroasele - în acei ani - cluburi de fotbal din oraş. Atras, "cu vorbe bune”, de profesorul Ioan Stanciu, a ajuns să se întâlnească cu balonul oval, balon ce l-a cucerit definitiv încă de la primele antrenamente. În cei 3 ani de juniorat, la nenumăratele ore de pregătire derulate în Parcul Sub Arini, dar şi la meciurile oficiale sau amicale, i-a avut colegi de echipă pe: Henteş, Becheş, Arion, Ungurean, Jianu, Ivanciuc, Negru, Arion, Urs, Vasiu, Grosu, Leordean, Cocârcă, Mărgineanu. Alături de ei, dar şi de alţii, a avut parte de o mulţime de partide, jucate în Sibiu şi prin ţară. Eforturile tinerilor juniori sibieni s-au soldat cu un onorant loc 3 pe ţară - după o finală cu Rapid Bucureşti, în anul 1973 - şi un loc 4, în anul următor.

Descoperit - cum altfel? - de Bebe Boboc
Din 1975, Petre Suciu a fost cooptat în lotul primei echipe a Sibiului, CSM. Antrenorul Bebe Boboc, "un om pentru rugbi şi cu o convingere totală pentru acest sport”, i-a simţit potenţialul şi i-a remarcat dorinţa de a se desăvârşi. La CSM Sibiu aveau să ajungă aproape toţi colegii pe care Petre i-a întâlnit la juniori, ei constituindu-se în una dintre cele mai bune generaţii pe care le-a avut rugbiul sibian. Pentru o jumătate de an a evoluat în grămada divizionarei B Dacii, în fapt un club în care îşi făceau rodajul mulţi dintre tinerii legitimaţi la prima echipă a Sibiului. Practic, începând cu anul 1976, şi până în 1981, Suciu a fost titular în formaţia de bază, evoluând în teren alături de Becheş, Ungurean, Răşcanu, Moişan, Lomotă, Burcea, Cherciu, Lupaş, Henteş, Feraru, Sârbu, Zamfir, Prohor, Hădărugă, Banciu, Deac, Negru, Mărgineanu, Cocârcă, Leordean etc. S-a luptat în grămadă, acolo unde a simţit din plin pulsul unor meciuri încinse, cu miză şi - nu de puţine ori - cu satisfacţia reuşitei, la final. Una dintre cele mai frumoase victorii avea să rămână cea realizată împotriva celor de la Dinamo Bucureşti. Atunci, a înscris două eseuri, suprema împlinire într-o confruntare pe terenul de rugbi. De victorii a avut parte şi în meciurile cu puternicele echipe Steaua, Griviţa Roşie, Timişoara ori Farul.
Cu toate acestea, din raţiuni personale, a ales ca în anul 1981 să se mute la Piteşti, unde a jucat pentru formaţia Petrochimistul, vreme de 5 ani. În ficare an a contribuit decisiv la prezenţa "chimiştilor” în turneele de baraj pentru promovarea în prima divizie.

Reîntoarcerea la Sibiu

La insistenţele antrenorului Bebe Boboc s-a reîntors la Sibiu. Petre i-a regăsit pe foştii colegi, dar şi pe antrenorii Boboc şi Răşcanu, întotdeauna cu un comportament de părinţi faţă de jucători. Alături de ceilalţi jucători sibieni, a avut parte de noi meciuri încinse în campionat, de o semifinală de Cupă, dar şi de meciuri amicale cu o formaţie venită în România din patria rugbiului. Decesul antrenorului stimat, apreciat şi iubit de toţi i-a determinat pe sibieni să strângă rândurile, spre a-i putea continua activitatea şi a-i putea împlini visul de a face din Sibiu un punct important pe harta jocului de rugbi. Echipa a fost preluată, pe rând, de Dumitru Răşcanu, prof. Emil Sârbu, prof. Mircea Beanu. Jucător serios, mereu preocupat de echipă, Petre a fost solicitat să-l secondeze pe antrenorul principal. El şi Vasile Ungurean au devenit, în anul 1992, "secunzii" profesorului Beanu. Omogeni şi motivaţi, jucătorii sibieni au câştigat, în 1994, în premieră, Cupa României la rugbi. Performanţa a fost repetată în anul următor. Rugbiştii sibieni aveau să se afle aproape de o triplă, de care i-au despărţit câteva minute din finala jucată în 1996 cu cei de la Dinamo Bucureşti. În toate partidele finale, jucătorul şi antrenorul Petre Suciu a fost în teren, unde a rămas până în 1999. Din anul 1998 era deja antrenor principal, secondat fiind de Amarie şi Negru. Întotdeauna un demn discipol al foştilor săi antrenori, muncitor şi exigent, a reuşit să confirme şi să aducă clubul sibian în centrul atenţiei universului rugbiului românesc. Cea mai frumoasă realizare rămâne ocuparea celui de-al treilea loc al podiumului Campionatului Naţional, în anul 1999.

Victimă a unor decizii cu conotaţii politice
Din activitatea de antrenorat a fost constrâns să se oprească, în pofida calităţilor dovedite şi a rezultatelor, în urma unor decizii cu conotaţii politice luate de insignifianţi şi efemeri responsabili ai sportului sibian. Maestru emerit al sportului, absolvent al Facultăţii de Sport - studii urmate la Sibiu şi Cluj- Napoca - şi antrenor de categoria I, Petre nu a putut rămâne prea mult timp departe de sportul ce i-a adus bucurii şi clipe frumoase şi pe care l-a practicat cu o inimă mare şi larg deschisă. În anul 2002 a revenit la echipa din Sibiu, pentru încă un an. Şi acum, ca şi cu 3 sau 4 ani în urmă, a avut în formaţie sportivi valoroşi, cu care a încercat să obţină rezultatele aşteptate de toţi. Aproape i-au fost Nedelcu, Seceleanu, Amarie, Dobre, Gustoi, A. Banciu, Florea, Zeicu, Borcan, Badiu, Oprişor, Voicu, Ciulei, Borş, Feraru, Răşcanu. Şi încă mulţi şi valoroşi alţii. Împreună cu ei a redresat, pentru moment, situaţia rugbiului pe plan local şi a redresat -fie şi parţial - situaţia la care s-a ajuns din cauza diletanţilor, exponenţi ai politicii de două parale.

A antrenat în Spania
În ciuda eforturilor antrenorului şi jucătorilor, echipa s-a destrămat. Petre Suciu a ales, în 2003, să plece în Spania, unde a rămas până în 2011. În Barcelona a antrenat pentru o perioadă un club local. Pregătirea se derula târziu în noapte, după ora 21, căci dimineţile erau rezervate orelor de program. Dedicat familiei - are două fete şi 3 nepoţi, a renunţat după un timp la antrenamentele ce le efectua benevol. Jocul de rugbi i-a fost a doua mare dragoste, după familie. Şi astăzi - reîntors acasă şi preocupat de agricultura cu care se îndeletniceşte la Veştem - e gata să se pună la dispoziţia rugbiului sibian, pe care l-a onorat, avându-l mereu în suflet.. Acestui sport îi datorează mult şi simte nevoia să-i reîntoarcă ceva din tot ce i-a adus în viaţă. Amintiri a strâns de peste tot, de la meciuri şi antrenamente, la cantonamente şi turnee, care au fost numeroase şi eficiente în planul acumulărilor. Prin Franţa, Polonia, Cehoslovacia, Lituania, Bulgaria a avut satisfacţia să constate că şi el, şi coechipierii sau elevii săi s-au bucurat de aprecieri şi elogii. După mai bine de 40 de ani dăruiţi rugbiului, e limpede că Petre Suciu posedă o consistentă zestre de informaţii şi date de care are nevoie orice jucător şi orice echipă. Inclusiv lumea din universul oval sibian, care l-a apreciat şi admirat mereu.

Erwin Thomas

Ca să câştige preţ amintirile - în viziunea poetului Dimitrie Anghel - trebuie să-şi capete patina lor. Amintirile rugbiştilor sibieni de ieri au căpătat-o de multă vreme, revenind astăzi în memoria tuturor, tocmai din dorinţa de a face ca viitorul celor de astăzi să nu se îngusteze. I-ar copleşi pe cei puţini care au mai rămas să povestească despre momentele de glorie cărora le-au fost părtaşi şi pe care le-au trăit cu tot elanul tinereţii lor.
Întâia echipă de rugbi a Sibiului a fost iniţiată de N. Zidaru. Prima denumire sub care a evoluat o echipă de rugbi a oraşului de pe Cibin a fost Aripile R. P. R . Devenită, ulterior, Progresul Arsenal i-a inclus în rândurile ei pe cei ce pot fi numiţi drept pionieri ai rugbiului sibian. Printre ei se numără şi Erwin Thomas, născut în ziua de 3 martie a anului 1935, în localitatea Alţâna, din Podişul Hârtibaciului, localitate atestată documentar încă de la 1291 şi una dintre cele mai importante localităţi săseşti din scaunul Nocrich. Avea 20 de ani când unul dintre colegii de muncă, rugbist la rându-i, i-a propus să-l însoţească la un antrenament. A făcut-o, ajungând să-i întâlnească pe dr. Eftimescu, dr. Leşe, maior Cristea, Cristăchescu (Pelicuda) - cu toţii militari din Bucureşti, detaşaţi la Sibiu, dar şi pe jucătorii emblematici ai începuturilor acestui sport la Sibiu: Bordon, Kraus, Moldovan, Munteanu, Vintilă, Schotsch, Moraru, fraţii Tămaş, Cherciu, Wintze, Cârciumărescu, Lomotă, B. Fugigi, Ţopa, Agavriloaie, Manea, Popescu, Lup, Moişan, Zamfir, Moga, Lăzărescu, Gherasim, Lomnăşan, Răşcanu etc. Atras de acest sport, încă de la primul contact, Erwin Thomas a devenit titular al primei echipe, din returul campionatului derulat în anul 1955. I-a plăcut foarte mult modul de angajare în joc şi în acţiuni, dar şi rigoarea regulilor care nu lăsau loc de interpretări.
Pasionat, muncitor şi foarte serios a ajuns să joace titular până la jumătatea anilor '70, avându-i alături pe cei mai valoroşi dintre rugbiştii sibieni: Popeţi, Poclitaru, Prohor, Burcea, Leordean, Găldeanu, Păunescu, Deac, Buzic, Galamâz, Cocârcă, Jianu, Henteş, Becheş, Ungurean, Gangan, Banciu, Hădărugă, Sârbu, Mărgineanu, Cacoveanu, Buţu etc. Tuturor celor cu care a jucat le inspira respect şi admiraţie. Colegii i se adresau cu apelativul "papa”, recunoscându-i rolul de liant între generaţii şi apreciindu-i meritul de a le fi model, suport şi reazem în toate. Deprins să ajute, i-a ajutat pe toţi colegii din jur, conducându-i pe un drum ascendent. Aidoma, a procedat cu toţi cei pe care i-a întâlnit în viaţă: vecini, consăteni, colegi de şcoală, muncă sau sport, rude şi prieteni.
Atunci când a simţit că nu mai poate juca, a rămas lângă echipă, antrenându-i pe foştii colegi. Prieten şi coleg cu Bebe Boboc, i-a devenit "secund", căutând să împlinească munca unor antrenori care au făcut ca jocul de rugbi să se dezvolte şi să se diversifice la Sibiu. Printre ei, prof. Gorun, Găgeatu, Şovăială, Tudor George - Ahoe. După cuplul de antrenori Bebe Boboc - Erwin Thomas, s-au impus, prin muncă şi rezultate, antrenorii: prof. Stanciu ( fost absolvent şi al Facultăţii de Teologie), Răşcanu, prof. Sârbu, prof. Beanu, Suciu, Dumitru, Negru, Ungurean, prof. Troancă, Borcan. Erwin Thomas şi-a dedicat o bună parte din viaţă jocului de rugbi, jucând şi antrenând, cel mai adesea, după orele de program. Activitatea principală se derula pentru el la IPAS, ulterior UPAS şi astăzi COMPA, unde avea calitatea de mecanic şef. Respectându-i pe colegi şi iubind enorm jocul adevăraţilor bărbaţi, a creat echipa de juniori a Şcolii Profesionale IPAS. I-a avut ca discipoli pe Arion, Cocârcă, Roşca, Petrovai, Castravete, Henteş, Suciu, Leordean, Burduşel, Ciobanu (astăzi preot în judeţul Braşov), Urs (Arhimandritul Ilarion, de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus). Munca i-a fost continuată de antrenorii Toni Păunescu şi Mircea Beanu. Erwin Thomas a condus - de foarte multe ori pe Stadionul Voinţa - antrenamentele celor de la Şcoala Sportivă Şoimii şi Dacii Sibiu. La Dacii i-a avut, împreună cu Puiu Gangan, pe Ioan Hârşan, Toni Păunescu, Ghiţă Murariu, Andrei Boteş etc. Pe parcursul unei lungi activităţi sportive, în care au primat munca, sportivitatea şi colegialitatea, Erwin Thomas a văzut rugbiul sibian evoluând ascendent şi ajungând să se confrunte cu cele mai puternice echipe ale României. Dacă la început a fost foarte greu, eforturile şi dăruirea jucătorilor au permis închegarea unui nucleu sudat şi puternic ce a făcut ca la Sibiu să se joace un rugbi de înaltă clasă, cu rezultate de excepţie. De prin anii 1975-76, cele mai galonate echipe din ţară plecau învinse de la Sibiu. Din păcate, doar până prin 1989! De atunci, la Sibiu, sporturile de echipă au intrat într-o fază de declin, iar irizările de stele pălesc către amurg. "Papa” Erwin Thomas nu a mai trăit aceste momente, căci în anul 1978 a decis să-şi reîntregească familia, plecând în Germania, la Frankfurt. Acolo, e mândru de fata sa şi de cei doi nepoţi pe care îi are şi fericit să fie împreună cu ei. O parte din inimă i-a rămas la Sibiu. De aceea, uneori, revine să-i întâlnească pe toţi cei dragi, vechi prieteni şi colegi. Printre ei: Burcea, Buzic, Ungurean, Poclitaru, Urdea, Burduşel, Moişan, Lomotă, Deac, Boboc, Schotsch, Z. Tămaş, Becheş, Răşcanu, Feraru, Matache, Scheau, Henteş, N. Tămaş, Jianu, Cherciu (în fotografie, de la stânga la dreapta) cu care Erwin Thomas (primul din stânga) s-a aflat alături, în anul 1976. Pe unii dintre ei nu o să-i mai poată nicicând regăsi. Au rămas doar amintirile. Pe unele, le-am depănat şi noi, ajutaţi fiind de informaţiile furnizate cu căldură şi amabilitate de foştii jucători sibieni Dionisie Lup, Alexandru Crâjmariu, Dumitru Răşcanu, cărora le adresăm mulţumirile noastre şi ale tuturor iubitorilor de rugbi. Mulţumiri din toată inima, pentru o viaţă dedicată jocului de rugbi, îi adresăm şi lui Erwin Thomas, un mare caracter al rugbiului sibian.

Ioan Ungureanu

Pe stadionul cu un Haş suprem cât scutul lui Hercule ( Tudor George- Ahoe ), jocul de rugby e viaţă, e luptă şi e tinereţe, trăită din plin. Toate aceste aspecte nu-i erau cunoscute lui Ioan Ungureanu, născut în anul 1984, în oraşul Sibiu, atunci când, elev în primul an fiind, s-a întâlnit, în curtea Liceului Energetic, cu profesorul Călin Fugigi, preocupat de descoperirea tinerilor cu aptitudini şi dragoste de sport. O simplă invitaţie i-a fost suficientă. Seara, Ioan s-a şi prezentat la antrenament, fiind un obişnuit al pregătirii sportive. De mic a practicat fotbal şi baschet. Despre rugby nu ştia absolut nimic. Prin urmare, profesorul Emil Sârbu a trebuit să-i predea întregul alfabet al jocului, începând cu prima literă. Bun discipol, l-a învăţat repede, ajutat fiind de magisterul pentru care jocul de rugby e marea iubire de-o viaţă. După trei luni, susţinut de o constituţie fizică anume croită pentru acest sport, juca în partidele juniorilor mari. Primul meci l-a disputat la Cluj- Napoca. S-a încheiat la egalitate, spre satisfacţia tânărului sibian  ce a fost nevoit să debuteze cu o formaţie ce –şi cultivă mitul invincibilităţii pe teren propriu. Colegi de echipă i-au fost Dicu, Daniel şi Cornel Tatu, dar şi mulţi alţii, care s-au oprit destul de repede, rugbiul rămânând pentru ei doar o simplă trecătoare iubire. Nu a fost cazul pentru Ioan Ungureanu, din ce în ce mai prins de frumuseţea şi amplitudinea acestui sport. De valoarea sa, s-a convins repede profesorul Sârbu, găsind oportun să se ocupe separat de elevul său. Astfel, acordându-i întreaga atenţie, i-a alocat timpul a nenumărate antrenamente în doi. Eforturile nu au fost făcute în zadar. Remarcat de Federaţia Română de Rugby, a fost selecţionat, vreme de doi ani, în echipa naţională de juniori. Mai mult, un an de zile a fost component al echipei de tineret a României. În acea perioadă a jucat pe posturi ale grămezii, cu precădere ca taloner şi în linia a treia. Când avea 18 ani, în anul 2002, a participat la Cupa Mondială din Franţa. România s-a întâlnit cu puternicele echipe ale Scoţiei, Canadei, Japoniei şi Namibiei. Meciurile au fost extrem de disputate, iar Ioan Ungureanu s-a remarcat în fiecare din ele, prin placajele cu care şi-a culcat la pământ adversarii, făcându-i să scape balonul din mâini. De la partida cu Japonia s-a ales cu amintirea unei cicatrici, comparabilă cu cele ce îi înnobilau, în alte timpuri, pe cavalerii ce-şi reglau în duel diferendele de opinie sau pasiunile amoroase. Spre a fi mereu în formă şi pregătit pentru convocările lotului naţional, a jucat în competiţiile interne pentru echipele de rugby din Sibiu, Cluj- Napoca şi Gura- Humorului, unde i-a avut colegi pe internaţionalii de seniori Dascălu, Macovei şi Dimofte. În anul 2003, li s-a alăturat veteranilor rugbişti sibieni de la C S M . Alături de I. Amarie, Gh. Banciu, Seceleanu, A. Banciu, Florea, Dobre, Gustoi etc era din ce în ce mai remarcat de antrenori şi spectatori. Cu precădere pentru forţa placajelor şi amploarea şarjelor pe linia de trei sferturi. Poate şi pentru faptul că postura de centru îi permitea să se desfăşoare în voie, nu de puţine ori aducând în memoria iubitorilor de rugby din Sibiu chipurile lui Tavi Lupaş şi Olimpiu Becheş, ultimul, în opinia specialiştilor în domeniu- dar şi a cunoscătorilor rugbiului sibian, unul dintre cei mai buni şi tehnici  jucători  din toate generaţiile. De altfel, la fel se poate afirma şi despre Dumitru Răşcanu. Mărturie a abnegaţiei cu care Ungureanu se implică în joc rămân şi cele cinci eseuri- din şapte- pe care le-a înscris într-un meci disputat, cu zece ani în urmă, împotriva celor de la Timişoara. Pe atunci,  timişorenii jucau în aceeaşi divizie cu sibienii şi erau parteneri de joc abordabili. Astăzi, cei din Banat sunt campionii ţării, iar sibienii, în ciuda unor eforturi lăudabile ale antrenorilor Sârbu, Jianu, Troancă, Fugigi, Borcan- antrenori ce i-au stat alături şi lui Ungureanu- ale foştilor jucători, în frunte cu Răşcanu, Arion, Leordean, Banciu, Haşoti, Pădureanu, Seceleanu etc – ce nu de puţine ori se ocupă de întreţinerea terenului şi de organizarea partidelor, inclusiv pe cele ale echipei de old-boys, încă par a fi departe de potenţialul unui oraş cu pretenţii într-un sport la care tradiţia obligă. Pentru un progres general al rugbiului, Ioan Ungureanu e de părere că e nevoie de o mai mare determinare. El este gata să joace până la 50 de ani, mai ales că jocul i-a produs satisfacţii şi i-a adus mulţumiri sufleteşti. Le-a căutat şi în profesia de zi cu zi. Din acest motiv şi din dragoste pentru oameni a urmat Facultatea de Drept. Activitatea şi-o desfăşoară, tot în slujba oamenilor, în cariera pe care a îmbrăţişat-o, cea militară. În tot ce întreprinde e omul serios pe care se poate conta. La fel se comportă şi în familie, preocupat fiind de destinul fetiţei şi de viitorul ei. Viitorul tinerilor depinde de implicarea adulţilor ce-şi pot înţelege menirea. Ioan Ungureanu probează întotdeauna că pe el se poate conta. Nu întâmplător a fost căpitan al echipei din Sibiu. Unul care s-a luptat să păstreze pentru echipă balonul smuls adversarilor, iar pe băieţi uniţi în idealul de a câştiga şi de a învinge greutăţile. Fie şi pentru faptul că, într-o echipă de rugby nu există pasageri, ci doar membri ai echipajului. Şi ei ştiu să-şi facă datoria în sectoarele ce le sunt repartizate. Pentru că sunt serioşi şi responsabili. Cum s-a dovedit mereu şi Ungureanu. Felicitându-l, îl încurajăm să-şi continue cursa pe terenul de joc.

Florin Zeicu

Unul dintre cei mai serioşi şi muncitori rugbişti sibieni, într-o perioadă de timp ce se întinde pe mai mult de cinci decenii, rămâne Florin Zeicu. S-a născut în oraşul pentru care a evoluat în teren peste 20 de ani, în toamna anului 1961. Prima întâlnire cu jocul de rugby a avut loc la Şcoala Sportivă Sibiu, unde a început să desluşească tainele sportului, sub îndrumarea profesorului Radu Popeţi, un competent filolog, dar şi un împătimit al sportului cu balonul oval, pe care l-a slujit ca jucător şi antrenor. Făcându-se remarcat încă de la primele antrenamente, Florin a fost, după încheierea perioadei de juniorat, cooptat în formaţia celor de la Dacii Sibiu. Vreme de un an şi jumătate a evoluat sub îndrumarea antrenorului Puiu Gangan. Colegi i-au fost Burduşel, Presecan, Urs, Ghişoiu, Petrovai, Hrihor, Ciobanu, Mircea Zeicu-fratele-, Tilea, Dragomir, Drăgănescu etc. A plecat,  pentru a se regăsi cu foştii colegi de la echipa de juniori: Ion, Cucoveică, Dumitru, Mitocaru, Ignat, Blas, Arion, Urian, Oprişan la Carpaţi Mârşa. Cel sub comanda căruia se antrenau era fostul jucător sibian, Ioan Lomotă. Din anul 1982, Florin Zeicu a fost inclus în lotul C S M Sibiu. Aici, vreme de 20 de ani s-a pregătit şi a jucat sub atenta supraveghere a antrenorilor Boboc, Răşcanu, Stanciu, Sârbu, Beanu, Suciu, Troancă. De la fiecare dintre ei a aflat o mulţime de lucruri, referitoare la rugby, şi pe fiecare dintre ei i-a făcut să remarce că au un faţa lor un jucător pentru care puterea de muncă, dorinţa de afirmare şi seriozitatea în pregătire sunt un suport de marcă în susţinerea talentului său. A jucat în linia a doua şi în linia a treia a grămezii şi a evoluat în teren împreună cu Ungurean, Hădărugă, Mărgineanu, Dumitru, Urdea, Banciu, Jianu, Dragomir, Burduşel, Zamfir, Leordean, Cocârcă, Florea, Amarie, Tămaş, Sărac, Becheş, Lupaş, Ivanciuc, Negru, Feraru, Mitocaru, Ignat, Radeş, Prohor, Dobre,  Suciu, Troancă, Fugigi etc. Pentru o bună perioadă de timp a fost căpitanul echipei, un căpitan ascultat şi stimat, ce a ştiut să-şi conducă băieţii, cu perseverenţă şi tenacitate, înspre patru finale ale Cupei României- pe două dintre ele câştigându-le împotriva celor de la Steaua şi Dinamo. În Divizia A, cu Florin în teren, C S M Sibiu a intrat în careul de aşi al rugbiului românesc, în anul 1992, şi a ocupat a treia treaptă a podiumului în anul 1999. Sibienii au ajuns atât de sus şi prin victoriile împotriva celor de la Griviţa Roşie şi de la Universitatea Cluj- Napoca, obţinute în deplasare. În afară de sport, Florin a fost întotdeauna preocupat de pregătirea sa profesională. Deja calificat prelucrător prin aşchiere şi lăcătuş mecanic, a dorit să beneficieze şi de o pregătire universitară. A absolvit, în prima promoţie, Colegiul Universitar de Sport din Sibiu- împreună cu Troancă, Dumitru, Seceleanu şi Dobre- şi şi-a finalizat studiile universitare de lungă durată la Universitatea din Cluj- Napoca, în anul 2000. De peste tot a adunat amintiri. Din anii de studenţie, din deplasările prin ţară, din meciurile de campionat sau din Cupa României. Cu plăcere evocă succesele împotriva celor de la Griviţa Roşie, Steaua, Dinamo, Farul, Baia Mare, Timişoara, Petroşani. Amintirile lui Florin nu sunt puţine, căci a jucat peste tot în ţară. Rugbiul i-a oferit multe satisfacţii şi l-a ajutat să treacă mai uşor peste toate obstacolele vieţii. Viaţa de sportiv e diferită de a cea a celor ce nu văd în sport multiplele valenţe ale dezvoltăriii fiinţei umane. Atras de activităţile fizice, Florin Zeicu a înţeles să se implice şi în alt fel de domenii decât cele sportive. A lucrat în unităţi de producţie şi a făcut piese de mobilier şi tâmplărie împreună cu alţi colegi rugbişti. Fermecat de căldura lemnului, l-a modelat spre a-i da formele dorite. Aptitudinile şi talentul în domeniu aveau să-l ajute, atunci când a decis- de comun acord cu familia- să plece în Statele Unite ale Americii. Obţinând viza americană, după ce norocul i-a surâs la Loteria vizelor, a sosit, împreună cu soţia şi fetiţa, în anul 2002, pe pământ american. Acolo, a lucrat ca tâmplar şi pietrar, transformând lemnul şi granitul, dar a evoluat şi în echipa de rugby Detroit Tradesman. Pentru a se antrena şi pentru a juca partidele oficiale se deplasa de trei ori pe săptămână câte 64 de mile. ( O milă terestră este echivalentul a 1609 metri.)  Aidoma celorlalţi, Florin îşi plătea echipamentul şi deplasările. Competiţia în care erau angrenate formaţii din Ohio, Michigan, Chicago, Tennessee, Detroit etc era una de nivel mediu, cu sportivi ce lăsau impresia unor amatori, în comparaţie cu sportivii români pe care Florin Zeicu i-a cunoscut la Iaşi, Timişoara, Petroşani, Suceava, Constanţa, Bucureşti sau Sibiu. După un timp, a renunţat, căci avea deja 43 de ani. În anul 2008 s-a reîntors în ţară, în special pentru faptul că fetiţa a dorit să urmeze aici Facultatea de Medicină, pe care o va absolvi în acest an. Şi amintirile din experienţa americană i-au rămas la fel de vii. Din acest motiv, revine anual. E şi cetăţean american. Unul care ştie să-şi facă datoria, din toate punctele de vedere, şi faţă de cei care l-au primit, aşa cum ştie să şi-o facă, împreună cu întreaga familie, şi faţă de România. De la americani  ar implementa la noi ataşamentul şi interesul lor pentru sport. Acolo, foarte mulţi tineri primesc burse de studiu din partea cluburilor sportive. În România, o lege a sponsorizării activităţilor sportive nu e suficient de încurajatoare şi motivantă, pentru agenţii economici. Nici rezultatele nu sunt cele din anii în care unităţile de producţie- fie ele şi de stat- sprijineau mişcarea sportivă. Florin aminteşte de cele 3-4 echipe de juniori, de cele două echipe din Divizia B şi de C S M Sibiu, din Divizia A, care existau, doar în sfera jocului de rugby, cu 25 de ani în urmă, în întregul judeţ. Pentru sportul de performanţă, e nevoie de mai mulţi bani, decât cei doi la sută. Cel puţin zece la sută, estimează Florin. E de părere că şcolile pot furniza numeroşi tineri de valoare, de care cineva trebuie să se ocupe în mod special. Nu se referă doar la rugby. Ştie că la baschet, judo, handbal, volei, fotbal, şah, box, atletism etc lucrurile stau la fel. Cândva, practicanţi ai acestor sporturi erau fruntea Cetăţii. Nu doar pe plan sportiv! Aşa e şi Florin Zeicu, astăzi jucător al echipei de old- boys a Sibiului. La fel de valoros şi important, căci munca şi seriozitatea se probează în toate circumstanţele. Cu urări de succes pentru întreaga familie Zeicu, admiraţia noastră, pentru un valoros rugbist sibian. Thank you, Florin!

 

Gheorghe Oprişor

Vecin al valorosului şi longevivului jucător Gheorghe Banciu, Gheorghe Oprişor, născut în oraşul Ocna Sibiului, la 18 martie 1976, a ajuns, relativ târziu, să evolueze într-o echipă de rugby, practic la o vârstă la care mulţi dintre practicanţi au evoluat, deja, câţiva ani buni pe terenurile străjuite de Haş-uri. Împlinise, de câteva luni, 19 ani atunci când cel ce e astăzi profesorul Banciu i-a remarcat potenţialul şi a sesizat talentul ce aştepta latent să fie pus în evidenţă. Gheorghe Oprişor i-a fost prezentat antrenorului Mircea Beanu. Urma să înceapă să afle o mulţime de lucruri despre un sport despre care ştia doar că e destinat băieţilor solizi şi puternici. Înalt, solid şi puternic era şi el. Băieţii din echipa C S M Sibiu –în anul 1996 în a doua grupă valorică a rugbiului românesc-l-au primit cu o inimă largă. Zeicu, Seceleanu, Dobre, Florea şi, evident, Ghiţă Banciu- mentor multora dintre colegi- l-au primit cu o inimă largă. A fost primul pas în ceea ce avea să se transforme, ulterior, într-o carieră de excepţie, încununată de evoluţii în echipe franceze- unele dintre ele de prim rang- şi în echipa de rugby a României. Astăzi, afirmă, cu francheţe, că nu ar fi avut în viaţă parcursul pe care l-a avut până în prezent dacă nu ar fi avut niciodată şansa de a juca rugby. În întreaga perioadă petrecută la echipa din Sibiu, o adevărată trambulină pentru viitoarele etape dintr-o frumoasă carieră sportivă, a fost susţinut, ajutat şi încurajat de Banciu, dar şi de Negru şi ceilalţi coechipieri. Aproape i-au fost şi antrenorii Mircea Beanu şi Emil Sârbu, cel care l-a sprijinit să recupereze cât mai repede anii pe care el nu i-a parcurs ca junior. Perioada 1997-1999 a fost una frumoasă. Şi pentru Ghiţă Oprişor, ca şi pentru echipa din Sibiu, care, revenită printre cele mai puternice cluburi din ţară, a ocupat în 1999 al treilea loc al Diviziei A. În anul 1998, sibienii au participat la un turneu în Franţa, la Caen, în cursul căruia s-au făcut remarcaţi, de către francezi, R. Fugigi, Urdea şi Oprişor. Erau printre cei mai buni, într-o formaţie în care mai evoluau Seceleanu, Zeicu, Borcan, Ciulei, A. Banciu, Florea, Suciu, C. Fugigi etc. La întoarcerea în ţară, invitaţi de francezi să joace la ei, R. Fugigi şi Urdea au plecat să evolueze în Hexagon. Oprişor a fost reţinut de antrenorul Beanu, considerat foarte necesar echipei, dar şi prea tânăr pentru o aşa de mare încercare. Ajutat fiind de către Radu Fugigi, în anul 2000, sesizând impasul în care se afla echipa din Sibiu, a plecat şi el, pentru a juca, în Federala 3,  la echipa din Caen. Locuind împreună cu prietenul şi colegul său Radu Fugigi, la acesta acasă, a evoluat până în 2001 pentru clubul normand. S-a reîntors la Sibiu, pentru a aştepta lângă soţie  venirea pe lume a fetiţei lor. Nu a rămas mult timp, căci în Franţa îl aştepta Fugigi, la noua lor echipă, Melun- nu departe de Paris- clubul cu care C S M Sibiu organizează anual, graţie fraţilor Fugigi, atât de aşteptatele şi urmăritele partide de old-boys. Un an mai târziu, în 2002, a evoluat în Federala 2, jucând pentru formaţia Villeneuve sur Lot. Era titular al liniei a doua. Meciurile le disputa în paralel cu desfăşurarea altor activităţi, în rugbiul francez, unul dintre cele mai competitive din întreaga lume, doar cei din Top14 având statutul de profesionişti sută la sută. În Franţa, competiţiile de rugby se derulează începând de la Top 14, continuă cu Pro D2, Federala 1, Federala 2, Federala 3, şi se încheie cu 5-6 ligi inferioare. Nu întâmplător, francezii au jucat finala ultimului Campionat Mondial şi au un joc extrem de eficient şi plin de fantezie.. De la Villeneuve sur Lot, Ghiţă a plecat la Ceret, în Federala 1. Nivelul superior al competiţiei i-a permis să recupereze mult din anii în care nu a evoluat pe teren şi, în scurtă vreme, a fost solicitat să joace în competiţia pentru tineret a echipelor ce evoluau în Top 14. Echipa care l-a inclus în lotul ei era  a celor din Perpignan, cu o mare şi frumoasă carte de vizită în rugbiul de mare performanţă. Prezenţa în echipa de tineret de la Perpignan i-a adus şansa de a fi remarcat de preparatorul fizic al României, care era un francez. Acesta l-a recomandat antrenorilor de la Naţională. Prima partidă în echipamentul tricolor,cu frunza de stejar pe piept, a avut-o la Cardiff, pe Millennium Stadium. Pe 7 noiembrie 2004, România întâlnea Ţara Galilor. Meciurile jucate pentru România, alături de Toniţa, Tincu sau sibianul Florin Tatu l-au fortificat, l-au  călit şi l-au consacrat ca sportiv. A evoluat în partide în care a încercat să dea tot ceea ce avea mai bun în el în confruntările României cu echipele Georgiei, Rusiei, Ucrainei, Japoniei. Uneori, şi-a expus locul de muncă din dorinţa de a juca pentru România. În 2005 a venit la Bucureşti,  pentru a înfrunta puternica selecţionată a Scoţiei. Întregul sezon 2004-2005 a fost pentru Ghiţă Oprişor unul de excepţie. După experienţa de la Perpignan, fiindcă depăşise vârsta, a trecut la clubul Palau del Vidre . Prezenţa soţiei şi a fetiţei lângă el l-au motivat şi mai mult, soţia urmând în Franţa Institutul Universitar Tehnologic. Devenit francez, dar cu inimă de român, s-a integrat tot mai bine, cumpărându-şi o proprietate şi dezvoltându-şi propria afacere în domeniul transporturilor. Prezenţa sa în echipele franceze de rugby a rămas o constantă. Pentru unele juca rugby în XV, pentru altele rugby în XIII .A jucat pentru Ceret, Marseille, Palau del Vidre –cu care a fost campion al Franţei, la rugby în XIII-sau pentru Canet en Roussillon cu o mare plăcere şi bucurie. Dar, mai ales, cu o mare seriozitate, ce l-a ajutat să reuşească peste tot. Vesel şi jovial, harnic şi tenace, Gheorghe Oprişor a fost întotdeauna un sportiv cu ţinută, care a jucat elegant, cu plăcere şi din pasiune. Ştie că, fără jocul de rugby, viaţa s-ar fi derulat diferit pentru el . Şi astăzi e dorit în teren şi are încă numeroase solicitări de la echipe provinciale de rugby. Primează, însă, dorinţa de a-şi ajuta familia şi prietenii. Vine regulat la Sibiu şi Ocna Sibiului pentru a vizita pe mama şi pe cei dragi rămaşi în ţară. Aici îi sunt amintirile şi oamenii lângă care a crescut şi lângă care a învăţat să joace rugby. Într-o zi se gândeşte să revină, caci ştie că radăcinile te leagă puternic. Până atunci, îşi face datoria acolo unde e şi în tot ceea ce face. Model de comportament, eficient şi discret, Gheorghe Oprişor e un excelent ambasador al rugbiului sibian într-o ţară în care jocul cu balonul oval este extrem de preţuit. Şi el e la fel, în regiunea Perpignan, căci valorile şi elitele, în Franţa cel puţin, nu sunt uitate. Nici noi nu le-am uitat! Merci bien George, et nos felicitations!

Ovidiu Iulian Butoeru

Adevărată şcoală a vieţii, menită a căli organisme şi a forma caractere, jocul de rugby poate fi practicat cu rezultate notabile la nivel de performanţă încă de la o vârstă destul de fragedă. Că aşa stau lucrurile o probează şi Ovidiu Iulian Butoeru, încă elev, în ultimul an, la Liceul Teoretic Constantin Noica, din Sibiu. Născut în oraşul în care trăieşte şi învaţă, în anul 1995, Ovidiu a făcut primii paşi pe terenul de rugby la sugestia prietenului său, Adrian Ilie, căruia a vrut să-i demonstreze că poate practica cu succes rugbiul, încă de la primul contact cu balonul oval. Încurajat şi de naşul său, Gheorghe Cârjan, jucător de rugby în echipele Sibiului,  cu mai bine de 25 de ani în urmă, Ovidiu Butoeru a evoluat întâia oară în echipamentul clubului juniorilor sibieni atunci când avea doar 14 ani şi a fost introdus în teren, pentru câteva minute, în confruntarea Sibiului cu echipa sub 19 ani a celor de la Baia Mare. Avea, în acel moment, doi ani de antrenamente, care se adăugau lunilor în care a practicat karate şi anului de pregătire alături de puştii unui club de fotbal. Părinţii au fost întotdeauna bucuroşi pentru faptul că sportul îl determină să uite de calculator şi-l face să se dezvolte armonios şi sănătos. Un înpătimit al mişcării, este mereu prezent la sala de forţă şi la bazinul de înot, cu aceeaşi plăcere cu care, în ultima vreme, s-a lăsat vrăjit de farmecul modelingului, în fapt nimic altceva, pentru el, decât o modalitate de a arăta  întreaga frumuseţe fizică a corpului unui atlet bine antrenat şi clădit. Un talentat tânăr jucător, Ovidiu Butoeru a atras atenţia antrenorilor lotului de juniori al României. Aşa a ajuns ca de peste doi ani să evolueze sub culorile naţionale, întotdeana îmbrăcând tricoul cu numărul 10, cel al mijlocaşului la deschidere . În anii 2012, 2013 a beneficiat de sfaturile competente a numeroşi antrenori invitaţi de Federaţia Română de Rugby la diferite stagii de pregătire, unii dintre ei sosind la Bucureşti din Franţa si Noua Zeelandă. Sub îndrumarea lui Sorin Rus, de la Arieşul Turda, şi Laurenţiu Paxaman, de la Flamingo Bucureşti, a evoluat în meciurile şcoală ale României, conta Rusiei şi Poloniei, dar, mai ales, s-a luptat  împreună cu colegii  de echipă pentru un loc cât mai onorant la Campionatul European din Franţa, din anul 2013. Primul meci pentru România l-a disputat în 2012, împotriva celor din Belgia .Gustul  victoriei, într-o partidă internaţională, avea să-l simtă ceva mai târziu, în meciurile de pregătire ale României cu puternice selecţionate regionale- cu jucători proveniţi de la 40 de cluburi - din Franţa. Într-una din partide, sibianul Butoeru a culcat balonul în terenul advers sau l-a trimis printre buturi de nenumărate ori .Turneul de pregătire, ce a avut loc în apropiere de Lyon, s-a derulat ca o avanpremieră la Europenele ce au avut loc la Grenoble . În urma unor meciuri încrâncenate, tinerii români s-au situat pe un onorant loc cinci, mai mult decât promiţător din perspectiva unui viitor  ce se arată a fi benefic şi pentru Ovidiu Butoeru. În Franţa, a fost prezent şi antrenorul Florin Nistor, de la Gura Humorului, cel care a  dovedit în ultimul campionat intern al juniorilor că avem o generaţie de tineri jucători de excepţie, de 14-15 ani, gata să se remarce pe plan mondial, în următorii 4-5 ani. Toate meciurile jucate pe pământ francez s-au transformat şi pentru Ovidiu într-o competentă lecţie de rugby ,ce l-au condus,  ulterior, înspre nenumărate eseuri marcate în campionatul de juniori. Punctele au fost înscrise pentru echipa bucureşteană Pantelimon, care l-a cooptat în lot, intuindu-i valoarea şi posibilităţile de afirmare. La turneul final, din vara anului 2013, a marcat aproape toate punctele echipei sale, împotriva celor de la Focşani, inclusiv prin lovituri de pedeapsă executate de la 40-50 de metri. În final, cei de la Pantelimon s-au situat pe locul IV, elocventă rămânând partida împotriva celor de la Baia Mare, pe care au câştigat-o cu 70 la 5. Atunci, Ovidiu a înscris un eseu după un slalom printre adversari şi o cursă de peste 80 de metri. În paralel cu partidele jucate pentru clubul de la Bucureşti a evoluat în aproape toate meciurile de seniori ale echipei din Sibiu. Şi aici şi-a făcut datoria, fiind în permanenţă unul dintre remarcaţii unei formaţii în care a jucat alături de Gîlea, Munteanu, Amarie, Arion, Paul. Devenit un mod de viaţă, jocul de rugby l-a atras pe Ovidiu încă de la primele antrenamente efectuate cu tact, profesionalism şi un mare ataşament faţă de copii de antrenorul Emil Sârbu. De la el a asimilat o mulţime de scheme şi tactici, atât de necesare jocului, conştient că mai are multe de învăţat pentru a ajunge la marea şi adevărata performanţă. Cu atât mai mult, cu cât visează să joace pentru un club puternic din ţară sau din afara ţării. Până atunci, mai are de trecut marele test al examenului de Bacalaureat. Pentru asta, face tot ce poate,  pentru a fructifica cât mai eficient timpul alocat pregătirii şcolare, dar şi celei sportive. Nu vrea să-şi dezamăgească părinţii, antrenorii de la Bucureşti şi Sibiu-Emil Sârbu, Călin Fugigi, Răzvan Borcan- şi profesorii de liceu. Mai ales că,  diriginta, prof. Ramona  Ciortea, şi profesorii Mihai Ordean şi Mircea Botiş îl încurajează să rămână la fel de bun pe ambele planuri. Împlinirea universitară şi-o doreşte în domeniul nutriţionismului, fiind, în permanenţă, preocupat de tot ceea ce înseamnă conservarea sănătăţii. Ştie că nu se poate vorbi de o minte sănătoasă decât într-un corp sănătos. Din perspectiva unei bune sănătaţi, Ovidiu Butoeru le recomanda jocul de rugby tuturor tinerilor. Le atrage atenţia că, pentru o deplină reuşită, este nevoie de foarte multă muncă şi de seriozitate. La fel de necesară e şi voinţa de a reuşi. Şi cum voinţa este o eternă creatoare de dorinţe, îi dorim lui Ovidiu să aibă dorinţa de a reuşi în toate, pentru că el nu îşi doreşte decât ceea ce se poate împlini cu adevărat. Un atuu important e tocmai tinereţea sa. Cum tinereţea are multe însuşiri, îi urăm să rămână mereu tânăr, convişi fiind că o să-l regăsim, într-un viitor nu prea îndepărtat, printre cei mai buni jucători de rugby ai României.

Gabriel Avram

În anul 1992, ziua praznicului împărătesc al Înălţării Sfintei Cruci- singura din an, în tradiţia populară, în care florile vorbesc între ele, înainte de a se usca-, le-a adus soţilor Avram, din Sibiu, pe bobocul  vieţii lor. Gabriel, un tânăr cu trăsături fine, manierat, politicos şi, mai presus de orice altceva, foarte serios în tot ceea ce face, s-a întâlnit cu jocul de rugby din curiozitatea, mărturisită, de a descoperi un sport nou, ce părea,  în descriera profesorului Emil Sârbu, de la Şcoala Sportivă Şoimii Sibiu, extrem de atractiv. Se afla în primul an de liceu- la Colegiul Agricol- atunci când s-a decis, aidoma altor colegi, să răspundă invitaţiei de a se prezenta la terenul din cartierul Valea Aurie. La început, totul a părut o joacă, iar balonul un obiect magic. Pentru toţi ceilalţi, atracţia s-a estompat repede. Nu şi pentru Gabi, care s-a arătat dispus să alterneze orele de şcoală cu cele alocate antrenamentelor sportive. Împreună cu Belea, Ilie, Paul, Platon, Gîlea, Schuller şi ceilalţi coechipieri avea să evolueze în primul meci oficial încă după prima lună de pregătire. În linia a doua a grămezii, a simţit, după partida jucată cu echipa din Cugir, cât de importantă e pregătirea fizică, dar şi cea spirituală. Înfrângerea nu l-a copleşit,  l-a ambiţionat. Cu atât mai mult cu cât la meciuri începeau să vină tot mai mulţi colegi de clasă. Cele mai frumoase momente- din perioada junioratului- aveau să fie cele din cursul deplasărilor prin ţară. Informaţiile despre locuri istorice şi lăcaşuri sfinte, despre muzee şi opere literare- primite, cu deplină competenţă, de la profesorul Sârbu- se îngemănau cu plăcerea de a descoperi farmecul şi frumuseţea ţinuturilor româneşti. Până la împlinirea vârstei de 18 ani, Gabi a jucat la echipa de juniori a Sibiului. Imediat după, a fost cooptat în echipa de seniori, când încă era elev,  în ultimul an de liceu. Antrenamentele, oricât de intense, nu i-au diminuat posibilitatea de a se pregăti pentru etapa studiilor universitare. Astăzi e acolo, unde şi-a dorit să fie! E student, în anul al treilea, la Facultatea de Ştiinţe Agricole, Industrie Alimentară şi Protecţia Mediului, specializarea Inginerie şi management în alimentaţie publică şi agroturism, din cadrul Universităţii Lucian Blaga din Sibiu. Serios şi tenace,  face faţă cu brio tuturor solicitărilor. La rugby, oricum, nu poate renunţa! Sport al adevăraţilor intelectuali- cei capabili de judecăţi de valoare sau gata să facă analize şi sinteze- rugbiul e mai mult decât un simplu hobby,  pentru Gabi Avram. Aşa a fost şi pentru arhitectul Ascanio Damian, cel care a proiectat în formă de minge de rugby acoperişul Aeroportului Internaţional Băneasa şi a ţinut să marcheze pe plăcuţa ce proba, la intrarea în biroul său de la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu din Bucureşti, pe lângă calitatea de rector şi pe cea de fost jucător de rugby. Om de echipă, titular al liniei a treia a grămezii, Gabi se simte bine lângă băieţii alături de care joacă, indiferent dacă ei sunt din generaţia cu care el a început sau sunt cu ceva ani mai în vârstă. Pentru el, jocul înseamnă un moment al bucuriei depline. Din acest motiv, nu i se par  dificile nici antrenamentele şi nici meciurile. Îşi aminteşte cu plăcere de clipele în care sibienii luau bronzul Diviziei A şi e  încă marcat de ratarea ocaziei de a repeta reuşita şi în ediţia acestui an competiţional. În logica unui viitor inginer,  există pertinente explicaţii ce ţin şi de foarte fragila susţinere –în plan financiar- a unui sport ce e încărcat de valenţe, pentru cei ce i-au decriptat înţelesurile, şi-totodată- insignifiant, pentru cei ce urmăresc doar efemerele plăceri. Cu mulţi  jucători care au puţin peste 20 de ani, sibienii ar putea să  urce  treapta ce-i separă de eşalonul superior. Au nevoie de un mai mare suport material. În rest, oameni precum Gabi Avram se vor mobiliza ca să răsplătească încrederea pusă în ei. Model în cele ce le întreprinde, Gabi e apreciat de spectatori şi foşti practicanţi ai rugbiului, dar şi de antrenori şi colegi. Cu certitudine şi de profesorii universitari, ale căror examene şi evaluări au fost mereu trecute cu calificative ce onorează pe orice student. Este neîndoielnic,  afirmaţia scriitorului francez Bernard Clavel, referitoare la faptul că şansa de a reuşi în viaţă e mai mare la un tânăr care a făcut sport, i se potriveşte  şi lui Gabriel. Cei din lume celor ce vedem în rugby un joc inteligent, pentru oameni inteligenţi, îl încurajăm  să rămână întotdeauna la fel, harnic şi cu acelaşi caracter frumos. Şi pentru că,  înspre lauda lui şi a părinţilor, copilul  de ieri e astăzi, când e  bărbat în toată firea, un model de comportament responsabil şi civilizat, îi dorim să întâlnească bobocul de fată cu care să se asemene, şi să se completeze, şi să rămână cu o vie atracţie pentru carte şi sport, spre a încerca să adauge noi rânduri la paginile scrise cu atâta talent de nenumărate generaţii de rugbişti sibieni.

Ştefan Buţu
Stare de echilibru între a dori, a cugeta, a plănui şi a împlini, voinţa, acea infinită stare de a fi, l-a împins pe Ştefan Buţu spre a deveni jucător de rugby. A aflat de jocul oamenilor cu principii- schele ce ajută la formarea caracterului (Lucian Blaga)- pe când era student, la Tehnologia Construcţiilor de Maşini, în oraşul de suflet al multora dintre intelectualii ardeleni, Cluj- Napoca. Aflat într-o plimbare prin parc, a văzut, întâia oară, un grup de bărbaţi ce practicau un joc necunoscut celui venit pe lume, în anul 1948, la Teiuş. Dârz şi ferm- aidoma moţilor din neamul cărora se trage- a apreciat că e un sport ce i se potriveşte, fiind încredinţat, ca şi Mihail Sadoveanu, că bărbat e numai acela care leapădă de la el slăbiciunile şi lacrimile. Nici nu avea cum să le aibă un vlăstar din trunchiul cu rădăcini în Apusenii lui Avram Iancu, plecat să găsească în paginile cărţilor şi în suportul cursurilor universitare duh de viaţă şi reazem spiritului. Cel căruia i s-a adresat, pentru a-i permite practicarea jocului de rugby, a fost antrenorul Viorel Cârligelu. Răspunsul acestuia a fost concis, dar cu atât mai elocvent –Dacă vrei, vino! Ştefan Buţu a vrut. A vrut şi pentru că acolo,  la echipa, din Divizia B, Politehnica Cluj a avut parte de mentori foarte buni, mulţi devenindu-i modele. Erau, în marea lor majoritate, studenţi sau foşti studenţi, unii dintre ei fiind, pe la sfârşitul anilor 60, ingineri agronomi. De altfel, colaborarea celor de la Politehnica cu Agronomia Cluj a fost benefică, pentru pregătirea fiecărui sportiv, şi eficientă, în planul rezultatelor competiţionale. Tânărul Ştefan s-a încadrat repede printre cei din lotul Politehnicii, jucând pentru echipă şi în folosul echipei, fiind unul din cei 15. Unul care nu a evitat, nicicând, implicarea, efortul, contactul. A jucat pentru echipa studenţească, cu convingerea că în rugby e nevoie, mai mult ca în orice alt sport, de unitate, colaborare şi sacrificiu. El a dat dovadă de toate acestea, jucând din plăcere, după cum o afirmă şi astăzi, şi cu plăcere, după cum lasă să se înţeleagă foşti colegi de generaţie. La Cluj-Napoca i-au stat alături în teren, unde a evoluat pe posturi ale liniei de trei sferturi, Munteanu, Drăghici, Fluieraş, Gârbu, Murgău, dr. Cătăniciu. La finalizarea studiilor, fostul căpitan al politehnicienilor a fost invitat la Sibiu- de la Oradea, unde a primit repartiţie- de către antrenorul Bebe Boboc. În echipa C S M-ului s-a integrat între  cei 15 rugbişti trimişi în teren de legendarul antrenor pentru a apăra, vreme de 5 ani, culorile atât de dragi sibienilor. A fost pe iarba terenului în acelaşi timp cu Tămaş, Schotsch, Moişan, Wintze, Cherciu, Răşcanu, Munteanu, Crâjmariu, Popeţi, Lomnaşan, Poclitaru, Gangan etc. Cu toţii, un mănunchi de jucători care au rămas prieteni de atunci, unii dintre ei întâlnindu-se şi astăzi, cu diferite ocazii. Se caută şi după 40 de ani de când evoluau pe teren, pentru că au înţeles că ei sunt puternici în echipă, decizând să rămână o echipă. Cu siguranţă, au fost atât de uniţi, cei ce evoluau pentru Sibiu prin anii 1970-1975, dar nu numai ei, şi pentru faptul că au jucat din pasiune, probând că pot juca de la egal la egal cu orice altă formaţie din ţară. Şi au jucat mult, practic peste tot, în orice colţ al României. Numai la Bucureşti, C S M Sibiu se deplasa de câteva ori pe an, pentru a juca contra celor de la Steaua, Dinamo, Griviţa Roşie, Progresul, Sportul Studenţesc, Gloria. Dacă, în multitudinea de meciuri disputate de clubul sibian,  printre evidenţiaţi s-a numărat şi inginerul Buţu, doar memoria colectivă mai reţine. Ştie că a căutat tot timpul să-şi facă datoria, fiind parte- cu nr. 14 pe echipamentul de joc- dintr-o echipă frumoasă, cu 15 jucători, care a căutat mereu să dea pe teren ceva din nobleţea unor suflete de tineri îndrăgostiţi de rugby. S-au comportat întotdeauna ca o echipă, şi la uşor şi la greu- cum menţionează Mitică Răşcanu, prietenul moldovean cu care ardeleanul Ştefan Buţu se întâlneşte uneori, cu aceeaşi,  dintotdeauna,nedisimulată plăcere. Băieţii lor au jucat şi ei rugby.  Se simţeau obligaţi de istoria familiilor lor, dar şi faţă de ceea ce părinţii i-au învăţat să fie- luptători şi curajoşi. La echipa cea mare, ştafeta au preluat-o rugbişti ca Lupaş şi Becheş, jucători pe care Ştefan i-a urmărit cu plăcere, atunci când a trecut în tribună, cu datoria împlinită faţă de C S M şi Dacii Sibiu, punându-şi ghetele de sport în raftul cu amintiri. Flacăra rugbiului românesc a fost întreţinută şi de copilul plecat din Teiuş, cu dorinţa de a-şi face datoria pe traseele vieţii. Este sigur că rugbiul, jocul atâtor fericite clipe în anii tinereţii, îi poate atrage şi pe alţii- producându-le aceleaşi emoţii- în măsura în care profesorii de sport vor înţelege că trebuie să le ofere copiilor şi câte o minge ovală. Dar, mai ales, când vor învăţa să facă tot ce au ştiut să facă oameni precum antrenorii Cârligelu şi Boboc, pentru el însuşi şi pentru colegii de generaţie. Copiilor, le cere acea dragoste faţă de sport, în general, şi faţă de rugby, în special, care să le însenineze judecata. Format în spiritul Universităţii clujene, inginerul Ştefan Buţu are în minte conceptul marelui profesor Iuliu Haţieganu, care vedea în întrecere un factor educativ, iar  succesul ca pe  rodul pregătirii ştiinţifice şi educative a mii şi zeci de mii de tineri. Iubind tinerii, Ştefan probează că a rămas acelaşi om de echipă, care înţelege că acumulările şi succesele trec ca un balon de rugby, din mână în mână, dinspre o generaţie care a fost, spre una care va fi,  dacă va juca şi munci cu pasiunea cu care el şi cei din preajma sa au  făcut-o.
Narcis Gustoi
Un împătimit al sportului şi iubitor al naturii, Narcis Gustoi s-a născut la Sibiu, în anul 1978. Primii ani de viaţă i-a petrecut la Păltiniş, acolo unde el şi alţi trei prichindei au căutat să-şi facă din plante şi copaci prieteni şi au învăţat să schieze. Întâile poveşti le-a aflat lângă chioşcul vânzătoarei de cărţi din staţiune, o adevărată educatoare pentru cei mici. Părinţii au venit în oraş, şi din acest moment a început şi pentru Narcis- ca şi pentru fratele său, Ştefan- experienţa, pentru mulţi traumatizantă, a traiului dus cu cheia apartamentului agăţată la gât. Apartamentul era situat în Valea Aurie, cartier pe atunci încă în faza de extindere. Din fericire, terenul de rugby, aflat la doi paşi, era gata şi pregătit să le ofere amatorilor spaţiul pentru momente de inegalabilă trăire. Pentru băieţii din cartier era o datorie de onoare să -şi petreacă timpul liber, suficient de mult pentru copiii unor timpuri fără de tablete şi calculatoare, jucându-se cu balonul oval. Împreunăcu Bogdan Răşcanu, fiul antrenorului Dumitru Răşcanu, Narcis a pornit pe la zece ani să descifreze din tainele unui sport în care tatăl lui Bogdan a cunoscut consacrarea. La teren, cei doi au fost incluşi printre cei 10-12 copii de aceeaşi vârstă pe care îi antrena Marcel Feraru, şi el cândva un talentat jucător. Micuţii au format scheletul unei echipe de juniori III şi se antrenau pentru meciurile categoriei lor printre copacii de pe terenul denivelat de lângă pârâul ce curge prin Dumbrava Sibiului. Narcis nu împlinise încă 11ani când, alături de ceilalţi parteneri, aflaţi şi ei la momentul primelor lecturi şi al tablei înmulţirii, a început să facă  deplasări sportive pe la Cluj-Napoca şi Braşov, pentru a juca în campionatul de rugby al piticilor. Antrenorului Feraru i s-a alăturat Iancu Jianu, mulţi ani jucător de bază al CSM-ului şi internaţional de juniori şi tineret. Primul cantonament din viaţa lui Narcis s-a derulat în Banat, la Maciova. Acolo, antrenorul juniorilor I, profesorul Beanu, a luat şi şase juniori III pentru a se antrena cu toţii în compania jucătorilor juniori de la alte cluburi din ţară. Experienţa de atunci s-a transformat într-o lecţie de viaţă, pe care Narcis a asimilat-o exemplar şi pe care astăzi o predă şi el altora. După, echipa sibiană a fost înscrisă în campionatul organizat pe plan naţional pentru cei din aceeaşi categorie de vârstă. Când a ajuns la grupa juniorilor II, Narcis Gustoi, împreună cu Horia Stoica, Bogdan Feraru şi Bogdan Răşcanu, a avut parte de o nouă întâlnire cu ineditul, un turneu în Lituania alături de rugbişti cu mult mai experimentaţi. După asemenea trăiri, a urmat pentru Narcis şi ai săi colegi întâlnirea cu profesorul Emil Sârbu, un antrenor de vocaţie şi un om ce prin muncă şi seriozitate a contribuit decisiv la formarea unor adevarate caractere. Deloc întâmplător, prin anii 1993-1994 Narcis a ajuns în atenţia antrenorilor de la lotul naţional de juniori. În lotul lor l-au dorit şi cei de la Triumf Bucureşti. Nu a fost singurul, Stoica şi Răşcanu fiind şi ei vizaţi. Doar Horia Stoica a ales să joace în Capitală. Narcis avea să cunoască,  în anul 1997, bucuria de a juca pentru echipa mare a Sibiului. Antrenori i-au fost Beanu şi Suciu. Alături de ei, dar şi de colegii cu care a fost în teren, a avut parte de numeroase împliniri şi reuşite. Multe au rămas în memoria colectivă a sibienilor atraşi de sportul practicat pe terenul mărginit de Haş-uri. În echipa pentru care a evoluat ca aripă, fundaş sau centru, Gustoi a jucat alături de Oprişor, Amarie, Dobre, fraţii Micu, A. Banciu, C. Fugigi, Nedelcu, Gh. Banciu, Zeicu, Ciulei, Voicu, Negru, Dumitru, Tatu, Tacu, Suciu, Badiu, Urdea, Seceleanu, Pădureanu, Troancă, Borcan etc. În vâltoarea meciurilor s-a servit şi de acumulările dobândite în partidele jucate pentru formaţia din Mangalia,  pentru care a evoluat o scurtă perioadă. Nu a rămas prea mult. La Sibiu îl aşteptau cursurile facultăţilor de Sport şi Drept, de la Universitatea Lucian Blaga, pe care le-a finalizat cu succes. Deprins cu munca, a încercat să-şi ajute cât mai mult colegii pentru a face ca Sibiul să aibă din nou o echipă de rugby în Divizia A, după neplăcutul moment din istoria rugbiului sibian. La meciul de baraj-sub conducerea profesorului  Sârbu-, dar şi la cel pentru medaliile diviziei în care e astăzi echipa Sibiului-cu profesorul Troancă pe banca tehnică- a avut alături colegi din noile generaţii de rugbişti. G. Banciu, Horneţ, Amarie, Gîlea, Belea, Munteanu sunt doar câţiva dintre ei. Narcis Gustoi a jucat cu părinţii şi fiii unora dintre colegi tocmai pentru faptul că iubeşte enorm acest sport bărbătesc. Mai joacă, atunci când e solicitat, şi astăzi. E prezent întotdeauna la meciurile echipei de old-boys. Pe cei tineri îi vrea mai sus decât a reuşit el să ajungă, în condiţiile unor meciuri cu mari echipe ale ţării ca Dinamo, Steaua, Griviţa Roşie, Suceava, Iaşi, Timişoara, Constanţa, Baia Mare. Se teme, totuşi, că este greu pentru jucătorii de astăzi ai Sibiului să repete performanţele celor de ieri. Nu mai e aceeaşi bază de selecţie.În familia Gustoi, atracţia tatălui pentru sport a fost moştenită de fiică. Anamaria schiază sub îndrumarea Biancăi Munteanu. Face sport, aşa cum l-a văzut făcându-l pe tatăl ei. Cu seriozitate şi convingere în reuşită. Munca de până acum îi este răsplătită de peste 30 de cupe şi 50 de medalii. O mare performanţă pentru cei doar 8 ani pe care îi are. Mândru de ea, tata o însoţeşte la concursurile din ţară şi străinătate. El ştie foarte bine că e foarte important să-ţi ajuţi copiii şi să-i încurajezi. Alături de fetiţă şi de soţie, Narcis e în fiecare săptămână gata să facă mişcare. Toţi trei aleargă, se plimbă cu bicicletele sau cu rolele. Un sportiv e convins că sănatatea înseamnă mişcare, iar o bună sănătate generează satisfacţii în toate domeniile vieţii. Sportul te pregăteşte pentru viaţă. Narcis Gustoi cunoaşte acest adevăr încă din anii în care-şi improviza singur crampoane pentru ghetele de sport. De aceea, astăzi când, alături de fratele său, înalţă imobile, nu uită să facă, ori de câte ori e posibil, şi câte un mic teren de sport. Construind, va dobândi! Noi, cei din aceeaşi familie a iubitorilor de sport îl susţinem să rămână un om al sportului şi al oamenilor. Cu urări de succes pentru tata, dar mai ales pentru Anamaria
Marius Nedelcu

O minunată îndeletnicire a omului, sportul e în acelaşi timp un fenomen social de dimensiuni planetare, care ajută la cunoaştere, preţuire şi stimă reciprocă. Conştient de faptul că nu există mijloc mai bun de a înţelege natura umană decât sportul (Al. Fleming) şi convins că acesta nu este altceva decât suprema înţelepciune, profesorul, de educaţie fizică, Constantin Nedelcu şi-a edcat copiii în spiritul unui profund ataşament faţă de tot ceea ce reprezintă cultura fizică, în fond nimic altceva decât o parte a culturii generale. Campion naţional cu echipa de rugby din Timişoara, profesorul Nedelcu- Suru, pentru coechipieri şi spectatori-a trăit fericirea de a-şi vedea fiii călcându-i pe urme. Marius s-a născut la Galaţi, în anul 1970. A copilărit, însă, la Bârlad, oraşul în care 4 echipe de rugby, de juniori şi seniori, activau –în perioada anilor 80- în competiţiile naţionale. Primul antrenor, la 12 ani, i-a fost tatăl, iar prima echipă pentru care a evoluat a fost  C S S Bârlad. În afara partidelor din campionatul juniorilor, a jucat şi în cele ale divizionarei B  Rulmentul Bârlad, tocmai pentru a-şi perfecţiona  tehnica  şi îmbunătăţi randamentul sportiv. Calităţile lui Marius l-au făcut remarcat şi, la absolvirea liceului, a fost inclus în echipa de juniori a clubului bucureştean Steaua, pentru care a jucat un an. În anul 1989 a fost preluat de formaţia de seniori, aici rămânând până în 1997. Corifei ai rugbiului românesc, cum au fost consideraţi  Vărzaru, Murariu, Moţ, Hodorcă, David, i-au devenit mentori şi colegi. Antrenori i-au fost Rădulescu, Mateescu, Dodo Munteanu. Tenace, ambiţios, serios, muncitor, având simţul plasamentului şi o foarte mare îndemânare, Marius Nedelcu a fost remarcat şi de antrenorii loturilor naţionale. Chiar de pe vremea junioratului. Primul meci pentru România a fost cel împotriva juniorilor Scoţiei şi s-a încheiat cu o victorie ce i-a  rămas şi astăzi în minte. Au urmat altele, pentru ca în 1992 să joace, din postura de student, la Campionatul Mondial Universitar. A fost în teren când România învingea Ţara Galilor şi pierdea, cu greu, în faţa formaţiei Noii Zeelande. Colegi de echipă i-au fost sibienii Călin Fugigi şi Ionuţ Seceleanu, alături de care, peste câţiva ani, va evolua în echipa fanion a Sibiului. Tricoul cu tricolor şi frunză de stejar al Naţionalei mari a fost purtat de Marius de 19 ori. Meciul de debut a avut loc cu 20 de ani în urmă, la Lisabona, şi s-a încheiat cu o victorie împotriva Portugaliei. Au urmat, apoi, meciurile contra puternicelor echipe ale Franţei şi Argentinei. Pe gazonul stadioanelor din Brive şi Buenos Aires, a jucat centru, avându-i ca adversari direcţi pe jucătorii emblematici de talia unui Philippe Sella. Adversari i-au fost şi cei de la Barberians, atunci când a participat cu lotul României la  Turneul de rugby în 7 de la Hong Kong. Căsătorindu-se cu o sibiancă, astăzi inginer optician, Marius a  ajuns la Sibiu pentru a se integra –sub comanda antrenorilor Beanu, Suciu, Sârbu- în echipa cu care, pe vremea în care a jucat la Steaua, a avut cele mai îndârjite meciuri. Pentru militari, sibienii erau cei mai dificili adversari, atunci când îi întâlneau pe terenul din Dumbrava. Alăturându-se echipei ce va purta întotdeauna amprenta inegalabilului Bebe Boboc, Nelelcu a contribuit decisiv la o clasare pe al treilea loc al clasamentului naţional, dar şi la revenirea în primul eşalon, chiar dacă, acolo, sibienii nu s-au putut înscrie, din cauza penuriei de fonduri şi a inexistenţei unor responsabili ai destinelor societăţii capabili să realizeze că rolul învăţământului este de a cultiva în fiecare generaţie facultăţile fizice, intelectuale şi morale (Condorcet). Meciurile în care foştii adversari i-au devenit colegi-şi, ulterior, prieteni- l-au ajutat să înţeleagă că jucători ca Banciu, Florea, Zeicu, Seceleanu, Amarie, Roşu, Negru formau cu adevărat o echipă, aproape de neînvins. Forţa ei fiind generată de prietenia care îi lega pe componenţi, dar şi de dăruirea cu care jucau pentru satisfacţia împătimiţilor de rugby sibieni. În grupul sibian, bârlădeanul Nedelcu s-a integrat perfect. Aducea cu el şi impresionantul bagaj al acumulărilor din perioada în care jucase pentru Steaua sau pentru România. De un real ajutor i-au fost mereu cursurile şi seminariile de la Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport, pe care a absolvit-o în anul 1997. Adoptat de către sibieni, Marius Nedelcu a devenit unul de-al lor, dar şi un model pentru cei mai tineri dintre jucătorii de care se ocupă cu atenţie ori de câte ori poate.  Cu abnegaţia pedagogului care a înţeles că sportul dă corpului şi sufletului perfecţiune (Montaigne). Preocupat de tot ce înseamnă sport- a practicat  cândva şi judo, lupte, handbal, atletism-, dar şi artă, Marius încearcă să le aducă, alături de soţia sa, în atenţia unicului fiu, astăzi elev în clasa a şasea. Deseori se duc toţi trei la spectacolele de teatru, preferându-l pe cel clasic, dar şi la manifestările culturale ale oraşului. Tot împreună urmăresc, uneori, şi partide ale colegilor care continuă tradiţia sibiană a unui sport în care Marius s-a ştiut face remarcat, practicându-l  până la împlinirea vârstei de 42 ani. A făcut totul din suflet, cu pasiune şi multă dragoste, fără a uita că aparţine unei familii în care tatăl, unchiul şi fratele au fost, la rândul lor, jucători de rugby. Dacă cu fratele s-a întâlnit în meciuri directe, pe tata a căutat să-l domine la numărul titlurilor de campion naţional cu echipa. Pentru campionii de mâine crede că e nevoie de o mai mare bază de selecţie şi de mai multă pasiune. Nu în ultimul rând, şi de o minge de rugby în fiecare şcoală, fie şi pentru a stârni curiozitatea unor tineri invitaţi să descopere- aidoma omului politic francez Jacques Chaban-Delmas- emoţiile cele mai sănătoase şi mai profunde, ca şi bucuriile cele mai curate. Astfel de bucurii au fost trăite de Marius Nedelcu, cu satisfacţia de a fi reuşit să-şi facă datoria. Aşa cum şi-o face şi faţă de ţară, ca militar de carieră. Pentru toate, admiraţia, mulţumirile şi respectul nostru.

Olivian Gîlea

Fiu al unei jucătoare de handbal, Olivian Gîlea se numără printre cei foarte puţinii  tineri jucători sibieni de rugby care nu au fost descoperiţi de cineva, ci au descoperit singuri miracolul sportului cu o minge de formă ovală. S-a născut în urbea pentru care astăzi joacă, spre a-i continua trecutul plin de realizări sportive, în anul 1992. La şcoala generală a fost coleg de clasă cu Belea şi Paul. Cei doi, au fost capacitaţi, odată admişi la liceu, de profesori având specializarea rugby, de la Şcoala Sportivă Şoimii Sibiu, să înceapă să se antreneze pe terenul din Dumbrava Sibiului. Olivian, elev al Colegiului Naţional Octavian Goga, a decis singur că e cazul să practice şi el acest sport. Ideea i-a venit după ce a început să frecventeze sala de antrenamente de la Şoimii. Imediat, cei doi foşti colegi i-au propus să-i însoţească la antrenamentele lor, conduse de profesorul Călin Fugigi. Singurul lucru pe care Olivian îl avea în minte era legat de crezul că rugbiul e sportul bărbaţilor puternici şi inteligenţi. Atmosfera din jurul echipei l-a marcat puternic pe elevul din clasa a zecea, dornic să facă ca decalajul ce îl separa de colegi de generaţie ce aveau doi sau trei ani vechime în practicarea sportului să se şteargă cât mai repede posibil. După prima întâlnire nu a mai lipsit nici o zi de la antrenamente, fapt ce l-a surprins plăcut până şi pe antrenorul care i-a remarcat seriozitatea şi determinarea. După o perioadă de pregătire şi acumulări, l-a introdus în teren. Pentru că avea înălţimea necesară, a evoluat  în linia a doua a grămezii. Împreună cu  ceilalţi băieţi a jucat, la Baia Mare, finala mică a turneului naţional al juniorilor. Sibienii aveau să piardă posibilitatea de a câştiga o medalie, dar au dobândit experienţa ce s-a dovedit a fi benefică în coagularea grupului în jurul căruia s-a sudat echipa ce participă astăzi la meciurile Diviziei A pentru seniori. Perioada de juniorat a lui Olivian a fost scurtă. Doar şase luni. Suficientă, totuşi, pentru a a-l face să se implice, alături de colegii de liceu Ştefan Todor şi Gabriel Avram, în formarea echipei de rugby în 7 a Colegiului Goga, echipă pentru care s-a dovedit a fi extrem de convingător şi laborios. Aceste atuuri nu i-au scăpat  profesorului Lupu, fost campion naţional la atletism şi un mare susţinător al sportului în liceul în care activează cu rezultate notabile şi de apreciat de ani şi ani de zile. Împlinirea vârstei de 18 ani a însemnat pentru Olivian şi pasul făcut înspre echipa mare. Într-un meci cu cei din Braşov a fost introdus în teren. De atunci, joacă, cu rare excepţii, provocate de accidentări, în toate partidele disputate de C S M Sibiu. Colegi în linia a doua a grămezii îi sunt Arcaş, Banciu, Enăcică. Colegi de echipă îi are pe toţi ceilalţi băieţi, lângă care a obţinut medalia de bronz, în urma clasării pe locul al treilea al Diviziei A. Pentru aceeaşi poziţie, C S M  Sibiu se luptă şi în ediţia acestui an, în condiţiile generate de situarea pe al doilea loc al seriei în care evoluează. Cei care l-au format, ca sportiv, pe Olivian Gîlea sunt antrenorii Fugigi, Troancă şi Borcan. Regretă, însă, că nu a avut parte de o mai lungă perioadă de pregătire ca junior, pierzând, practic, ocazia de a asimila, de la început, cât mai multe din tainele unui sport cu multiple valenţe. Tot ce a  aflat în anii în care i-a simţit pe coechipieri ca fiind cu toţii o familie îl fac să se simtă atras irevocabil de universul inegalabil al jocului de rugby. La meciuri, e deseori urmărit de mama, nu numai o fostă sportivă, ci şi o soră a unui fost sportiv de performanţă, fratele fiind judocan. Olivian nu este preocupat doar de sport.  Student în anul al treilea la Facultatea de Inginerie, specializarea Calculatoare, din cadrul Universităţii Lucian Blaga, reînoadă tradiţia rugbiştilor ingineri. În timpul ce îi mai rămâne la dispoziţie, lucrează la societatea Fraunthal Automotive. Face faţă la toate solicitările pentru că aşa l-a îndemnat unchiul judocan, sfătuindu-l să rămână un adevărat bărbat, în toate situaţiile vieţii. Motivat şi de stilul jucătorilor din Noua Zeelandă, pe care nu-i scapă la nici o transmisie a televiziunilor de sport, Olivian este interesat şi de o cât mai bună propagandă făcută jocului de rugby, sport pentru care, din păcate, la Sibiu arareori se găsesc bani şi oameni să-l susţină. El se numără printre primii care au lansat pe Facebook poze din cursul meciurilor de rugby, desfăşurate la Sibiu. Tot Olivian e cel ce a determinat un grup de colegi şi colege, de generaţie sau studenţie, să vină la meciuri pentru a filma şi fotografia, ştiind că nu se poate reuşi nicăieri fără un efort colectiv. Şi fără de ajutor. El însuşi este gata să ajute, cu convingerea că sunt mulţi cei care pot să o facă. Mai mult decât un simplu sport, jocul de rugby îl atrage pe Olivian cu o forţă ce pare greu de sesizat pe chipul unui tânăr jovial şi politicos. Şi, mai presus de toate, tenace şi serios. Dinspre lumea rugbiului, atât de dragă lui, îl încurajăm şi susţinem ca să rămână întotdeauna aşa. Şi mângâiat de succese.

Radu Popeţi
Convins, aidoma lui Marin Preda, că binele nu a pierit niciodată din omenire, Radu Popeţi s-a ostenit întreaga-i viaţă să îl aducă în viaţa tuturor celor din jurul său. Calea prin care şi-a împlinit strădania a fost una ce a îngemănat sportul şi literatura, iubirea purtată celor tineri cu cea pentru natură, pasiunea cu sacrificiul. Radu Popeţi s-a născut, în anul 1942, în Timişoara, oraşul în care şi-a lăsat o parte din inima sa şi pe care îl poartă în suflet prin toate locurile prin care paşii îl conduc. Iar locurile sunt nenumărate pentru rugbistul ce a avut parte de o multitudine de  confruntări- ca sportiv şi antrenor- în ţară şi în străinătate, ca şi pentru profesorul ce le-a adus copiilor din sate şi oraşe ale României lumina slovei scrise. Prima întâlnire cu sportul ce dă posibilitatea adevăratelor caractere de a se întrece respectându-se reciproc s-a petrecut la un meci de fotbal, din Cupa Dunării, derulat în oraşul de pe Bega, în anul 1958. Susţinându-i pe fotbaliştii de la Ştiinţa Timişoara, i-a încurajat în meciul ce a fost precedat de unul de rugby în care evoluau rugbiştii aceluiaşi club. Urmărind şi partida acestora, s-a simţit atras de ardoarea cu care bărbaţi adevăraţi îşi disputau balonul şi a înţeles că locul său e printre ei. Primul antrenor i-a fost farmacistul bucureştean Dan Ionescu (Găganu). Mentor şi antrenor al celor de la echipa mare, Dan Ionescu a ştiut să-i atragă în juru-i şi pe puştii ce s-au arătat dornici de a juca şi ei rugby. Aşa s-a născut echipa de juniori, una în care evolua şi Radu Popeţi. Anul 1960 avea să le aducă juniorilor timişoreni prima mare satisfacţie. Într-o competiţie în care evoluau echipe valoroase, din Cluj-Napoca, Iaşi, Petroşani, Bucureşti, tinerii bănăţeni au obţinut medaliile de bronz. Succesul i-a stimulat şi le-a fost suport pentru alte împliniri. Câţiva dintre ei au fost avansaţi la echipa de seniori, unde domnul Popeţi a început să se perfecţioneze lângă rugbişti consacraţi, aidoma lui Celea, Drăcea, Argintaru, Madincea, fraţii Petrescu. Din generaţia sa îi avea alături pe Ilie, Antoci, Irimie, Florea, Rusu. La sfârşitul studiilor liceeale, tânărul Radu Popeţi a îmbrăcat haina militară, dar şi echipamentul sportiv al clubului fanion al Armatei,  Steaua Bucureşti. În cele 13 luni s-a antrenat împreună cu  Merghişescu, Nica, Cramer, Nanu, Ciobănel, Cojocaru, Penciu etc. Pe ultimul, îl vede cel mai mare jucător de trei sferturi din istoria rugbiului românesc. Perioada petrecută la Steaua, cu antrenamentele derulate în Capitală sau la cabana de la Forban, e văzută astăzi ca sursă a unor plăceri ce nu vin de la lucruri ci de la amintirea lor (Eugen Lovinescu). De la Steaua, alături de Gavriş, Safta şi Stoica, Radu Popeţi pleacă la nou promovata, în Divizia A, Rulmentul Bârlad. Nici unul dintre ei nu a evoluat în teren, fiind reţinuţi de  pregătirea de luptă, ce cădea, în acele timpuri, în sarcina militarilor în termen. În anul 1963 se reîntoarce la Ştiinţa Timişoara, de această dată  ca student al Facultăţii de Limba şi Literatura Română. În paralel cu audierea cursurilor profesorului Gheorghe Tohăneanu (de la care a învăţat că pentru scriitor cuvântul semnifică acelaşi lucru pe care îl semnifică marmura pentru sculptor, culoarea pentru pictor ori sunetul pentru compozitor) şi ale profesorului Ştefan Munteanu ( o personalitate creatoare complexă, cu mari resurse intelectuale, şi un pasionat până la devoţiune de cercetarea limbii  literare) a continuat şi antrenamentele sportive. Sub îndrumarea lui Mihai Naca, după 10 ani de bătălii cu consacratele şi titrratele echipe din Bucureşti- Steaua, Dinamo şi Griviţa Roşie- Ştiinţa Timişoara o înlocuia pe podium pe una dintre ele şi cucerea medalia de bronz. Se întâmpla în anul 1970, an în care Timişoara a efectuat un turneu în Franţa, Italia şi Iugoslavia. Pe lângă satisfcţiile sportive, profesorul Radu Popeţi le trăia şi pe cele profesionale. Proaspăt absolvent,  juca în echipă alături de Răşcanu- o stâncă a grămezii-, Priess, Peter, Măţăoană, Ceauş, Brătescu, Ene, Neiss, Popovici, Suciu, Duţu etc.Însă, nu a mai continuat prea mult timp alături de ei. A ales să plece la post,  împreună cu soţia, o fostă colegă de facultate, undeva în judeţul Constanţa, la Ghindăreşti. Bucuros că le poate fi util micuţilor elevi, nu i-a uitat nici pe rugbişti. Chemat de antrenorul Bebe Boboc a ajuns la Sibiu. Aici şi-a pus iarăşi ghetele cu crampoane şi a început să joace alături de Răşcanu-fratele celui de la Timişoara-, Crâjmariu, Tamaş, Buţiu, Socz, Munteanu, Enăcescu, Găldeanu, Cherciu, Vincze, Prohor, Gangan, Manea, Burcea, Gomboş etc. Cu echipa sibiană a participat la turneul din U.R.S.S. Oricât de mult a iubit jocul, nu a uitat nici un moment faptul că e, înainte de orice altceva, dascăl. Ca urmare, a început să antreneze, împreună cu profesorul Emil Sârbu, grupe de juniori la Şcoala Sportivă Şoimii Sibiu. Cel antrenat de Dan Ionescu, Mihai Naca, Gogu Sfetescu, Cuchi Carnabel, Mitică Antonescu, Petre Cosmănescu, Bebe Boboc a transmis multe din acumulările datorate acestora unor tineri ca Ion Drăgănescu, Marian Dragomir, Florin Zeicu ori Radu Fugigi. Tuturor le-a spus, aidoma lui Ernest Hemingway-unul din autorii preferaţi ai profesorului de Literatură-, lucrurile cele mai simple în modul cel mai simplu. Le-a spus, însă, că trebuie să muncească mult, să înveţe şi să iubească sportul. Profesorul l-a iubit, fără să aştepte ceva în schimb. Viaţa i-a răsplătit ardoarea şi fervoarea cu care s-a dăruit altora. Astăzi se bucură alături de soţia sa de împlinirile celor doi fii, avocat şi traducător autorizat, de cele ale nurorilor, dar mai ales de tot ce ţine de reuşitele celor cinci nepoţi, şi ei îndrăgostiţi de sport, aidoma bunicului lor. Se bucură de placerea  de a privi meciuri de rugby- încântat fiind de titlurile Timişoarei-, de plăcerea de a înota în Dunăre, în lunile de vară petrecute la Corabia, şi de plăcerea de a se bronza la razele unui  soare pe care l-a venerat întotdeauna, precum vechii egipteni. De o întâlnire cu profesorul ce poate proba, mai bine ca nimeni altcineva, faptul că unitatea de limbă şi atracţia pentru sport îi leagă trainic pe oameni între ei ne-am bucurat şi noi. Stăpân pe cuvinte, vorbeşte despre rugby cu aceeaşi dragoste şi pasiune cu care l-a şi practicat. Un om de caracter, profesorul Radu Popeţi dovedeşte că a te devota înseamnă a te devota până la capăt. Pentru un rugbist care a jucat centru, capătul e terenul de ţintă. În planul realizărilor umane, profesionale şi sportive l-a atins. Felicitări, domnule profesor!
Sorin Florea- Ciungu
Sursă de inspiraţie, crez sau supremă înţelepciune, sportul oferă fiecăruia mijlocul unei permanente mobilizări pentru a înţelege natura umană, pentru a se face util ori pentru a se asocia şi împrieteni, dincolo de ardoarea încleştărilor pentru întâietate. Dintre toate sporturile, atletismul este domeniul verdictelor fără apel, pentru că opune omul aşa cum este naturii aşa cum este(G. Meyer). De atletism s-a simţit atras iniţial şi rugbistul Sorin Florea- Ciungu. Născut la Mediaş, în anul 1963, s-a specializat ca aruncător de ciocan la şcoala multiplului campion naţional Fritz Schneider. Beneficiar al unei bune tehnici de aruncare, pe care a îmbunătăţit-o constant, Sorin a adus Clubului Sportiv Şcolar Mediaş titlul de campion naţional la toate categoriile de juniori. Intuind uriaşul său potenţial, profesorul Alexandru Pescaru l-a recomandat, în anul 1981, antrenorului Bebe Boboc, de la echipa de rugby a C S M –ului sibian, aflat în căutare de tineri mari şi tari. Acceptând provocarea de a se confrunta cu un sport nou, Sorin a plecat de la Mediaş pentru a ajunge direct în cantonamentul rugbiştilor sibieni de la Păltiniş. Testat de antrenorul secund Dumitru Răşcanu, a surprins prin îndemânarea- exersată în partidele de baschet jucate în anii liceului- cu care a recepţionat toate baloanele aruncate în toate modurile posibile de un adevărat maestru în domeniu- cum a fost unanim apreciat nea Mitică. Calităţile tânărului medieşan nu au fost ignorate de antrenorii din Sibiu. Prin urmare, l-au cooptat în echipa lor, în acel moment având nevoie de un pilier, după plecarea lui Ungurean la Baia Mare. Alăturându-se lui Jianu şi Hădărugă, Sorin a început antrenamentele menite a-l conduce pe culmi ale împlinirilor şi într-un sport de echipă. După 7 meciuri jucate la echipa de juniori a profesorului Nică Stanciu, a fost nevoit să abandoneze totul, fiind recrutat ca militar în termen. Cei de la Dinamo Bucureşti nu i-au uitat calităţile de atlet şi îl doreau în echipa lor de aruncători, convinşi fiind că le poate aduce titlul de campion naţional la aruncarea ciocanului în vitrina lor de trofee şi medalii. Sorin nu a dorit să mai renunţe la sportul pe care îl găsea cu mult mai atrăgător şi pentru care începuse să facă o adevărată pasiune. Prin urmare, s-a dovedit ferm în refuzul său de-a nu mai reveni la bila de oţel pe care cândva o transforma în medalia de aur la concursurile în care a evoluat ca junior. Puşi în faţa deciziei sale, cei de la Bucureşti l-au detaşat, până la sfârşitul stagiului, la o unitate din Sibiu. Aici, şi-a reluat imediat antrenamentele, alături de băieţii lui Bebe Boboc. Militar fiind, juca pentru Dacii Sibiu, o echipă cu mulţi sportivi valoroşi, situată în al doilea eşalon valoric al ţării. Din anul 1984, Sorin a revenit lângă Ungurean (reîntors la Sibiu), Jianu, Dragomir, Mărgineanu, Suciu, Banciu, Dumitru, Leordean, Cocârcă, Zeicu, Sărac, Ignat, Amarie, Becheş, Negru, Mitocaru, Feraru, Ivanciuc, Urdea, Tămaşiu, Zamfir etc. Începând cu anul 1986, şi până în anul 2005, a jucat ca titular pentru echipa fanion a oraşului, avându-i alături, de cele mai multe ori, ca pilieri pe Ungurean şi Dragomir. Ultima partidă oficială a disputat-o pe terenul celor din Braşov, dar până atunci a jucat pe marea majoritate a terenurilor din ţară, împingând contra grămezii celor de la Steaua, Dinamo, Griviţa Roşie, Sportul Studenţesc, dar şi împotriva echipelor din Constanţa, Iaşi, Timişoara, Petroşani, Baia Mare, Lupeni, Bârlad, Cluj-Napoca etc. A fost invitat şi la un trial al echipei României, derulat în anul 1993, la Petroşani. Cele mai mari satisfacţii în sportul ce impune curaj, stăpânire de sine şi orientare în teren nu l-au ocolit pe Sorin, un om muncitor şi serios pe terenul de joc şi în viaţa de zi cu zi. Eforturile de la antrenamente şi din cursul unor încrâncenate partide i-au fost răsplătite, lui şi echipei,  de obţinerea unui onorant loc trei într-o ediţie a Diviziei A, dar mai ales de câştigarea în două rânduri a Cupei României, după cele trei finale consecutive, jucate de sibieni la începutul anilor 90. Pentru aproape un an, a jucat în Franţa, în apropiere de Limoges, la o echipă din a treia competiţie valorică. Invitat acolo de colegul sibian Fane Roşu, a putut vedea pe viu cât de mare e atracţia spectatorilor francezi pentru rugby, în condiţiile în care din cei 5000 de cetăţeni ai localităţii peste 1500 dintre ei veneau la meciul echipei lor, meci de meci. Nu a rămas mai mult timp acolo, atras fiind de dorinţa de a fi cât mai mult aproape de soţie şi de cei doi băieţi, astăzi ambii cu strălucite studii, la Cluj- Napoca, de Farmacie şi Inginerie. În Franţa a fost plecat şi cu echipa din Sibiu, atunci când la timona ei se aflau antrenorii Emil Sârbu şi Mircea Beanu. Cei doi se alăturau antrenorilor Stanciu, Răşcanu, Boboc, Suciu, Troancă în completarea listei de antrenori sub indicaţiile cărora a evoluat pe terenul de joc. Dacă Beanu i-a oferit banderola de căpitan de echipă la turneul de rugby câştigat în Franţa, în anul 1998, şi tot el i-a condus pe rugbiştii din Sibiu la câştigarea Cupei- merit care l-a avut şi  Petre Suciu-, Bebe Boboc rămâne cel ce a avut un rol primordial în formarea ca sportiv şi ca om a lui Sorin Florea –Ciungu. Şi acest lucru nu-l poate uita, mai ales că l-a influenţat îl comportamentul pe care şi el l-a adoptat în viaţă, bazat pe muncă şi seriozitate. Un om de echipă, Sorin e prezent –şi de neînlocuit- la toate meciurile ecipei de old-boys, dar şi la meciurile în care până mai ieri mai jucau colegi cu care şi el a  fost în teren, Nedelcu, Gustoi, Pădureanu, Borcan, Fugigi. Vine şi la partidele juniorilor, având în minte cuvintele lui Pierre de Coubertin: Pentru ca 100 de oameni să adopte cultura fizică, e necesar ca 50 să facă sport.  Sorin a făcut sport, onorându-şi pasiunea pentru rugby şi bucurându-ne pe noi toţi. Iubitor de sport, pe care îl priveşte la televizor, mai ales când e vorba de rugby, atletism, baschet şi handbal, dar şi preocupat de reuşita propriilor copii, ca şi de împlinirile altor tineri, Sorin nu uită în nici un moment că trebuie să ofere şi el altora ceva dintr-un prea plin de suflet, aşa cum a primit el de la părinţi şi de la familia Boboc. Un om minunat, ce a deschis altora uşa inimii sale. Cu aceeaşi măsură îl preţuim şi noi.
Vasile Ungurean
Ţelul oricărui sportiv, în orice colţ al lumii, rămâne acela de a deveni unul dintre cei mai buni în domeniu şi de a –şi măsura forţele cu cel încununat cu titlul de campion mondial. Dacă sibianul Vasile Ungurean a avut în minte o astfel de finalitate, atunci când a început să practice jocul de rugby, este greu de spus. O certitudine rămâne rezultatul final al demersului său, care se materializează prin prezenţa în echipa României în confruntarea cu formaţia Noii Zeelande, ţara care a dus rugbiul aproape de perfecţiune. Născut în anul 1954, Vasile Ungurean s-a întâlnit cu rugbiul destul de târziu, când avea deja 17 ani. Tatăl său, incitat de colegul de navetă Iancu Boţocan, l-a îndemnat să practice un sport adevărat, anume creat pentru bărbaţi plini de energie. Împins de curiozitate, Vasile a ajuns pe gazonul terenului Metalul, printre tinerii de care se ocupa Thomas Erwin. Prima echipă în care a evoluat a fost cea a juniorilor de la C S M Sibiu. Prin conformaţia sa a fost numai bun de a fi inclus printre componenţii liniei a treia a grămezii. De acolo, remarcat cu ochi de specialist de profesorul Nică Stanciu, a trecut la Clubul Sportiv Şcolar Şoimii,  pentru care a evoluat circa un an. Echipa mare a C S M-ului îl dorea titular, ca stâlp al grămezii. Din anul 1974 şi până în anul 1992- când a pus capăt activităţii sportive de mare performanţă-, Vasile Ungurean, rugbistul cu un suflet mare şi o inimă plină de bunătate, a jucat peste 600 de partide doar în prima divizie a ţării. În acest interval de timp a evoluat practic pe toate terenurile străjuite de buturi, parcurgând România în lung şi lat, de la Timişoara la Constanţa, de la Gura Humorului la Petroşani, de la Iaşi la Bucureşti şi de la Baia Mare la Cluj- Napoca şi la Suceava. Serios, muncitor şi greu de deposedat de balonul pe care şi astăzi îl strânge la piept cu aceeaşi mare plăcere şi bucurie, s-a făcut remarcat încă de la începutul activităţii sportive. În 1975 a fost inclus în echipa de tineret a României, care a participat la turneul internaţional din Bulgaria. Declarat cel mai bun jucător al competiţiei şi apreciat de antrenorii Irimescu şi Ţuţuianu, Vasile a fost cooptat la echipa naţională, aflată în febra disputării partidelor din cadrul Campionatului European. Prima întâlnire în tricoul cu tricolor şi frunza de stejar a fost jucată în 1975. În paralel, evolua şi în echipa naţională de tineret şi în cea a universitarilor. Deplina împlinire  este legată de meciurile pe care le-a disputat sub comanda antrenorilor Irimescu, Ţuţuianu, Rădulescu, Naca împotriva selecţionatelor naţionale din Italia, Ţara Galilor, Noua Zeelandă etc. În turnee internaţionale, Vasile a evoluat ,în faţa a zeci de mii de spectatori,  pe stadioane celebre din Scoţia, Irlanda, Ţara Galilor, Italia, Franţa, U. R. S. S. , Zimbabwe etc. Cea mai mare realizare sportivă, dintr-un şir impresionant, rămâne, poate, partida jucată- la Constanţa- împotriva campioanei mondiale, Noua Zeelandă, ţară în care fiecare băiat joacă rugby de la cinci ani, iar căpitanul echipei fiecărei şcoli are acelaşi statut ca şi şeful de promoţie al şcolii. Din teren, prezent în diferite loturi naţionale- A şi B, de tineret şi universitar- Ungurean a auzit intonându-se imnul României de peste 50 de ori. Aportul lui a fost unul substanţial, iar meciurile le-a trăit din iarbă alături de jucători legendari precum Dinu, Bucan, Ortelecan, Dobre, Munteanu, Ionescu, Pintea, Borş, Paraschiv, Marghescu, Nica, Murariu, Stoica, Dumitru, Dumitraş, Constantin, Aldea. Uneori l-a avut alături şi pe colegul sibian Olimpiu Becheş, unanim apreciat drept cel mai tehnic, spectaculos şi eficient jucător de trei sferturi din lotul lui Bebe Boboc. Şi astăzi, deşi au trecut nişte ani, amintirile legate de partida de pe Arms Park din Cardiff-  stadionul care a oferit până în 1997, anul înlocuirii cu Millennium Stadium, cea mai bună ambianţă din lume, prin fervoarea spectatorilor-, sau de turneul de zece meciuri din Zimbabwe- cu vizitarea oraşelor Harare şi Bulawayo şi a impresionantei cascade de la Victoria Falls- au rămas la fel de vii. Le retrăieşte cu nostalgia care poate încerca doar un suflet plin de sensibilitate. Tot cu nostalgie se gândeşte şi la cele trei generaţii de rugbişti sibieni alături de care a jucat la C S M încă din perioada în care, la Sibiu,  se juca pe terenurile de sport Metalul,  Electrica, Obor şi Voinţa. Multe partide, o bună parte şi astăzi rămase în memoria colectivă a locuitorilor Cetăţii, le-a disputat -alături de Jianu, Hădărugă, Prohor, Poclitaru, Tămaş, Crâjmariu, Răşcanu, Burduşel, Lupaş, Banciu, Leordean, Florea, Zamfir, Negru, Cocârcă, Feraru, Matache, Ignat, Roşu, Mitocaru, fraţii Fugigi, Amarie, Mărginean Seceleanu, Ivanciuc etc etc-  pe stadionul cel mare din Parcul Sub Arini (parc creat încă din 1856) sau pe cel ce astăzi poartă numele celui ce l-a înfiinţat, dând totodată strălucire şi echipei de rugby- Bebe Boboc. Lui Vasile i-au rămas încă proaspete în memorie şi clipele trăite alături de colegii de la Baia Mare, echipă pentru care a jucat atunci când a urmat studii universitare de Metalurgia neferoaselor la Institutul din localitate. Cei trei ani petrecuţi acolo i-au adus, pe plan sportiv, trei Cupe ale României şi clasări pe podiumul ficărei ediţii de campionat pe care a parcurs-o lângă maramureşeni. Cariera de peste 20 de ani a lui Vasile Ungurean a fost întregită şi de experienţa de care a avut parte, împreună cu  Ghiţă Banciu( la rându-i un foarte laborios şi longeviv rugbist sibian), la un club francez din apropiere de Limoges (Ja Isle Rugby din St. Julien de Concelles). Materializa şi pe sol francez  acumulări de care a beneficiat şi dinspre antrenorii sibiebi Bebe Boboc, Mitică Răşcanu, Nică Stanciu, Mircea Beanu, Thomas Erwin. Om de echipă, a fost, pentru o vreme, el însuşi antrenor secund al mai tinerilor colegi de la clubul sibian de rugby. Un om împlinit, Vasile se bucură întotdeauna  de respectul tuturor celor care l-au admirat pe terenurile de rugby. Sau au beneficiat de ajutorul lui în diferitele servicii publice ale Primăriei Sibiu, în care a activat sau activează. De ajutorul lui Vasile are parte şi Fundaţia Inima pentru România, un organism umanitar olandez coordonat de avocatul Jos Gisberts. De ani şi ani de zile, peste 40 de voluntari olandezi oferă daruri şi ajutoare unor instituţii publice de sănătate şi învăţământ şi la 300 de familii aflate în dificultate. Eforturile olandezilor sunt dublate de cele ale rugbiştilor Vasile Ungurean, Valeriu Castravete, Marin Arion, Iancu Jianu. Se regăsesc cu toţii în idealul împlinirii prin altruism şi generozitate. Împlinit e Vasile şi prin ajutorul creştinesc pe care îl oferă călugărilor de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus,  păstoriţi de arhimandritul Ilarion Urs, în tinereţe atras la rându-i de farmecul jocului de rugby. Mulţumit în viaţa personală de trăinicia unei familii frumoase, cu un fiu inginer şi un nepot ce aşteaptă să vadă ce sport o să-l atragă, Vasile Ungurean a rămas pentru lumea rugbiului sibian şi românesc acelaşi uriaş cu un suflet pe măsură, gata să se ofere pe sine pentru binele comun. Aşa cum făcea în vremurile în care fratele, tatăl, restul familiei şi un oraş întreg veneau la terenul de rugby pentru a li se însenina chipurile de bucuria clipelor trăite. Vasile, pentru toate,  mulţumim frumos !
Arhimandrit Ilarion Ioan Urs

Suntem, ne mişcăm şi avem viaţă în Dumnezeu ( Nichifor Crainic). Ca să facem lucrările lui Dumnezeu, ne străduim să ne ridicăm mintea la valoarea pe care o avem îngropată în ţarina trupului ( Părintele Arsenie Boca). Aşa s-a străduit şi tânărul Ioan Urs, pornit la 15 ani pe cărări ale vieţii, ca mulţi alţi tineri de la ţară, să adauge noi cunoştinţe la cele dobândite în Recea- din judeţul Braşov- în care s-a născut, la 4 martie 1955. Ajuns la Sibiu, la Şcoala Întreprinderii de Piese Auto, a dorit, la fel ca mulţi alţi colegi de generaţie, să practice un sport, care să-i fortifice corpul şi să-l    dezvolte armonios. Aflat împreună cu alţi 30 de colegi de clasă pe terenul de handbal de la Luceafărul, avea să constate, aidoma altora, că antrenorul îi reţine pentru a face antrenamente doar pe doi dintre ei. Nu a disperat, cum nu au disperat nici alţii. Au purces la depistarea altui domeniu sportiv, gata să le deschidă şi lor porţile. În Parcul Sub Arini, în preajma stadionului- pe atunci Metalul, grupul format din 3-4 băieţi a fost abordat de un bărbat, cu alură longilină. Cel despre care aveau să afle ulterior că e antrenorul Bebe Boboc le-a propus să încerce să afle care sunt bucuriile ce le poate oferi oamenilor jocul cu balonul oval, un joc pentru cei puternici şi activi, pentru cei cu sclipiri de geniu şi viteză de reacţie, dar şi pentru cei aparent nepăsători, gata să găsească cu clarviziune şi sânge rece soluţii ale împlinirii şi desăvârşirii. Invitaţi să participe la antrenamentul programat în ziua următoare, au răspuns cu punctualitate, împinşi de curiozitate, dar şi de obligaţia de respecta promisiunea făcută celui ce le-a vorbit cu atâta căldură sufletească. Arhimandritul Ilarion de astăzi nu avea cum să ştie atunci că, în momentul acela, devenea practicantul unui sport pe care l-a inventat, pe când era student, un propovăduitor al Cuvântului lui Dumnezeu, pastorul William Webb Ellis, poate şi din nevoia de a-i face pe oameni să înţeleagă că există competiţie fără de ură şi întrecere în care învingătorii sunt doar momentan mai buni, într-o partidă în care împart la sfârşit gloria cu învinşii. Ioan Urs şi cei care au ajuns pe terenul de rugby au fost preluaţi pentru pregătirea de specialitate de profesorul Ioan Stanciu, de la Şcoala Sportivă Şoimii Sibiu. Se întâmpla la începutul anilor 70. La scurtă vreme, legitimaţi fiind, au început pregătirea pe posturi. Unii erau mai curajoşi, alţii mai îndemânatici. Liant între linia de trei sferturi şi grămadă, Ioan Urs a fost de la început mijlocaş la grămadă, poate şi pentru că a avut dintotdeauna vocaţia de a uni oamenii, mijlocind legături menite a face din fiecare o fiinţă îngăduitoare, tolerantă şi iubitoare a aproapelui. Împreună cu Bogăţeanu, Lupu, Jianu şi încă numeroşi alţii ce se alăturau echipei, îşi perfecţiona zilnic jocul, convins că trebuie să stăruiască în a dărui cu altruism ceva din preaplinul unui suflet tânăr, gata să se afirme şi prin sport. Turneele Şcolilor Sportive, întreceri derulate în Capitală cu participarea echipelor din Constanţa, Iaşi, Bârlad, Bucureşti (cu formaţii de la cluburile Energia, Griviţa Roşie, Rapid, Şcoala Sportivă 2- unde antrenor era Mariana Lucescu, caz unic în ţară şi, posibil, în lume) erau o minunată ocazie pentru sibieni pentru a demonstra că iubesc rugbiul, practicându-l cu patos şi talent. Turneele cerneau echipele valoroase şi lăsau cale deschisă doar celor care câştigau partida disputată. Pentru a-i motiva şi menţine în formă, profesorul Stanciu organiza meciuri cu cei mari de la C S M –ul lui Bebe Boboc. Totodată, îi călea în cantonamentele de vară de la Săcele- unde veneau şi puternicile cluburi de la Bucureşti, Constanţa, Iaşi etc.- şi în cele de iarnă de la Borsec şi Păltiniş. Cantonamentul din staţiunea sibiană reunea toate secţiile Clubului Şcolar, fiind şi un bun prilej pentru elevii liceelor C F R , L I A etc.-licee care ofereau numeroşi sportivi loturilor- de a se cunoaşte şi împrieteni. Pregătirile efectuate au condus la închegarea unei formaţii  competitive, în care evoluau, printre alţii, Sărac, Ungurean, Burduşel, Lupu, Grosu, Bogăţeanu, Tamaş, Jianu, Chiriţă, Pascu, Scheau, Mărgineanu, Henteş, Ioniţă, care a fost primul ce a făcut pasul spre marea performanţă, ajungând să evolueze la Steaua Bucureşti şi Farul Constanţa. Printre ei se afla şi Ioan Urs. Prin anii 1973-1974, echipa de rugby C S M Sibiu îi avea în compopnenţă şi pe unii din băieţii lui Nică Stanciu-Ivanciuc, Zeicu, Cocârcă, Leordean, Sărac, Burduşel, Ungurean, Jianu. Toţi ceilalţi se rodau în meciurile Diviziei B, unde echipa de juniori a fost înscrisă, fără drept de promovare. Au urmat pentru Ioan Urs, şi ceilalţi coechipieri, meciuri la Lupeni, Târnăveni, Balş, Braşov, Sighişoara, Cluj- Napoca, Arad, Livezeni, Săcele, Baia- Mare, Oradea etc. Într-un meci, jucând taloner, a evoluat împotriva internaţionalului Ortelecan. La sfârşitul studiilor şcolare a trecut în producţie, la Arsenal, continuându-şi şi activitatea sportivă, la Dacii Sibiu. În urma unei deplasări la Cluj- Napoca, a vizitat, la sfatul uneia dintre mătuşi, Mănăstirea Nicula, aflată în apropiere. A fost momentul în care a simţit că viaţa este, de fapt, Dumnezeu. A simţit că trebuie să I se dedice şi să-I închine activitatea viitoare. După două nopţi petrecute acolo, cu permisiunea antrenorului Gangan, a înţeles limpede că trebuie să urmeze o altă cale. Ioan Urs s-a gândit, atunci, la posibilitatea de a se pregăti în domeniul Teologiei. A beneficiat de aleasă îndrumare şi consultare din partea celui ce avea să devină Înaltpreasfinţitul Părinte Laurenţiu Streza, Mitropolit al Ardealului. În paralel, s-a apropiat tot mai mult de Biserică, fiind nelipsit de la slujbele duminicale. De fapt, era prezent la Slujba Învierii şi atunci când echipele sportive erau obligate, în anii comunismului, să joace şi în Duminica Paştilor. Decis să devină nu doar un iubitor de Dumnezeu, ci şi un permanent slujitor al lui Dumnezeu, a optat să se consacre vieţii monahale. Se petrecea în anul 1983. După un pelerinaj de câteva zile la Mănăstire Cocoşu, de lângă Tulcea, la sugestia preotului Mihai Sămărghiţan, preotul duhovnic de la Biserica Sf. Apostoli Petru şi Pavel din Sibiu, soseşte la Mănăstirea Brâncoveanu, de la Sâmbăta de Sus. Aici, i se oferea posibilitatea de a se întâlni cu provocări şi cerinţe ale vieţii, cu mult diferite de cele pe care le întâlnise în alte împrejurări. După luna de probă, a rămas la Mănăstire, spre a putea mărturisi astăzi că se roagă, pentru noi şi pentru mântuire Neamului, de peste 30 de ani, la altarul ctitoriei martirului Voievod Constantin Brâncoveanu. Investit, după două luni, Economul mănăstirii, Ioan Urs a fost tuns în monahism, cu numele de Ilarion, pentru a ajunge, după un timp, să fie Arhimandritul Ilarion, Stareţ al mănăstirii şi Exarh al tuturor mănăstirilor din Eparhia Sibiu. Absolvent al Facultăţii de Teologie, purtând numele Marelui Andrei Şaguna, Arhimandritul Ilarion trăieşte o bucurie ce o mărturiseşte, dar pe care nu o poate descrie în cuvinte. Se află în slujba lui Hristos cu toată fiinţa Sa. O face cu aceeaşi dragoste, intensă trăire şi evlavie cu care a trăit printre mireni- sportivi sau nu- cu convingerea că omului îi este dat să-L aibă mereu pe Dumnezeu în inima sa. Fără să regrete cei 13 ani în care a activat ca spoprtiv, Stareţul de la Sâmbăta e bucuros că în urma pregătirii fizice a putut fi de folos la descărcatul zecilor de tone de ciment ce au servit la ridicarea construcţiilor de la Mănăstirea Brâncoveanu. Înălţate cu binecuvântarea şi implicarea Mitropolitului Antonie Plămădeală, care Şi-a ales acolo locul întru veşnică odihnă, construcţiile ce înconjoară incinta au fost întregite de Academia de la Sâmbăta, spaţiu de meditaţie şi rugăcine, de retragere spirituală şi închinare. Continuând opera înaintaşului, Înaltpreasfinţitul Părinte Laurenţiu, Mitropolit al Ardealului, e în permanenţă alături de cei 38 de călugări de la Sâmbăta de Sus, cum e alături de toţi cei ce merg şi se roagă acolo, dar şi în toate bisericile ţării ori ale comunităţilor de români, spre a clădi punte vie peste prăpăstiile din sufletul zbuciumat, aflat în căutarea mântuirii. Legat sufleteşte de un spaţiu pe care îl cunoaşte din anii copilăriei, Înaltpreasfinţitul Părinte Laurenţiu e prezent, ori de câte ori poate, pentru a binecuvânta, ajuta, mulţumi sufleteşte şi sprijini material pe monahi şi pe credincioşi. Academiei i-a anexat spaţii noi, dovedindu-Se un demn urmaş al celor ce S-au trudit pentru împlinirea mănăstirii. În toate, aproape Îi stă Arhimandritul Ilarion, cu aceeaşi dragoste şi credinţă cu care Îi sprijină pe cei ce vieţuiesc împreună cu Dânsul. În pragul Marelui Praznic al Naşterii, Stareţul şi ceilalţi monahi se roagă Bunului Dumnezeu pentru pacea şi liniştea tuturor credincioşilor. În memorie I-au rămas obiceiuri din moşi- strămoşi, ca şi nume de colegi cu care a jucat cândva. Dovadă sunt şi mingile de rugby, păstrate într-un colţ al chiliei. Arhimandritul Ilarion ştie, însă, că acum e la Sâmbăta pentru a se ruga şi pentru noi. O face, urând tuturor, sportivi sau nu, dar creştini cu toţii, un Crăciun cu daruri şi colinde, cu celeste binecuvântări, cu Dumnezeu în sufletele noastre şi cu multă Iubire pentru aproapele nostru, Neam şi Biserică. Cu căldură în suflet, Crăciun fericit Arhimandritului Ilarion, celor ce se vor osteni să ne citească şi celor de care ne leagă- prin sport, sau în afara lui- iubirea faţă de tot ceea ce înseamnă fiinţa umană!

Ionel Dumitru

Printre numeroşii amatori de sport din judeţul Sibiu, Ionel Dumitru se numără între cei foarte puţini care au şansa să urmărească cele mai multe din partidele sau competiţiile la care participă sportivii de la CSM Sibiu, atât acasă, cât şi în deplasare. El însuşi sportiv de performanţă, Ionel - născut în localitatea ce a primit numele domnitorului Ştefan cel Mare, din judeţul Călăraşi, în anul 1963 - este unul dintre angajaţii clubului ce a rămas în conştiinţa colectivă drept locul în care s-au şlefuit valorile şi s-au ştanţat medaliile numeroaselor reuşite ale sportului sibian.
Ionel s-a întâlnit cu sportul de performanţă când încă era elev, la liceul din Mîrşa. Acolo, în 1978, a avut şansa să-şi încrucişeze paşii cu ai unui mare împătimit al sportului cu balonul oval - Ioan Lomotă. Aşa a ajuns să joace în echipa liceului, o echipă ce participa la competiţiile naţionale ale juniorilor şi se bătea de la egal la egal cu marile cluburi ce pregăteau viitorul rugbiului românesc.
Alături de Ignat, Amarie, Radeş, Mitocaru, Cucoveică sau Dragomir, Ionel Dumitru s-a întors de la turneul final al juniorilor, derulat la Piteşti, cu medalia de bronz. Se întâmpla în anul 1980. Adolescenţii Mîrşei îi înfruntau pe mai rutinaţii lor colegi din Cluj-Napoca şi Iaşi. Nu a fost doar acest succes. Imediat, a urmat acelaşi loc 3 şi în Cupa României la juniori. În anul următor, la turneul ce reunea cele mai bune echipe ale rugbiului juvenil, Mîrşa se confrunta cu echipele din Arad, Timişoara şi Petroşani. Pe atunci, Ionel, aidoma multora dintre colegi, avea dubla legitimare şi juca şi pentru echipa de seniori ce evolua în Divizia B, Carpaţi Mîrşa. Pentru tineri dornici de afirmare, totul nu era decât un permanent exerciţiu, menit a conduce înspre desăvârşire. Perfornamţa nu ar fi fost posibilă fără implicarea unor oameni cu suflet mare şi ales caracter care s-au aflat la conducerea liceului, dar şi la conducerea unităţii industriale ce îl patrona. Dintre toţi cei ce se cuvine a-i menţiona, nu poate fi omis numele inginerului Ilarie Munteanu, un adevărat mecena al sportivilor sibieni, din toate ramurile şi domeniile sportive.

De la Mîrşa, la Steaua şi Rapid
De la Mîrşa, Ionel a plecat în armată, la Bucureşti. Acolo a început o nouă etapă din viaţa de sportiv, fiind reţinut în lotul echipei Steaua. S-a integrat în linia a treia a grămezii, la fel cum a făcut-o şi în echipa altui club pentru care a jucat, Rapid Bucureşti. În Capitală, parteneri de joc i-au fost Munteanu, Marin Ionescu, Rădulescu, Alexandru Dumitru, Laurenţiu Constantin. Un succes al rapidiştilor, pe terenul din Sibiu, l-a convins pe Bebe Boboc sa-l aducă pe sibianul Dumitru în lotul în care jucau deja mulţi dintre cei lângă care a prins dragoste de rugbi, CSM Sibiu.
Din anul 1983 a început să joace la Sibiu, fiind titular al XV-lui de bază. Aici a revenit şi la postul pe care a jucat la Mîrşa, cel al purtătorului tricoului cu numărul 8. Colegi i-au fost Ungureanu, Cocârcă, Mărgineanu, Jianu, Banciu, Burduşel, Leordean, Miron, Ignat, Amarie, Becheş, Feraru, Negru, Ivanciuc, Mitocaru.
Vreme de 10 ani a contribuit decisiv la obţinerea unor victorii de poveste, dar şi la cucerirea Cupei României. Când la echipă a venit Zeicu, i-a lăsat acestuia locul la închidere şi a început să facă pereche - în linia a doua - cu Ghiţă Banciu, omul cu care Ionel Dumitru a colaborat exemplar în beneficiul echipei.

"Adio rugbi, dar rămân cu tine!"
La retragerea din activitatea competiţională, Ionel a rămas în lumea rugbiului. Din dragoste pentru acest sport, dar mai ales din dorinţa de a vedea că nimic nu se năruie din ce a fost durat cândva, a început să-i sprijine pe cei mai mici dintre împătimiţii jocului cu o minge ovală. E motivul pentru care a urmat cursurile Colegiului de Sport, de la Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu, şi a ales să lucreze în cadrul CSM-ului. E în permanenţă alaturi de copii şi atunci când îl ajută pe Horia Stoica - un alt practicant şi al rugbiului - la clubul de care acesta se ocupă. Oferind aşa de multe clipe din viaţa sa unui sport anume creat pentru oameni cu principii şi ţinută, Ionel le evocă cu nostalgie, dar şi cu speranţă. E convins că vremurile în care la Sibiu veneau, de multe ori spre a fi învinse, Steaua, Dinamo, Farul, Griviţa Roşie etc. se pot întoarce. E nevoie doar de muncă. Şi de pasiune, în slujba unui ideal. Ionel Dumitru ştie că oamenii sunt cei ce înnobilează şi dau valoare de simbol locurilor. Pentru un loc aparte al sportului sibian se luptă şi el. O face şi atunci când joacă pentru veteranii rugbişti sibieni, dar şi atunci când îşi ajută proprii copii - o fată şi doi băieţi - să calce pe urmele sale. Urme care au însemnat efort, antrenamente şi sacrificii. Amintirile antrenamentelor şi cantonamentelor de la Păltiniş, făcute împreună cu Cocârcă, Zeicu, Zuzu, Leordean, Florea, Banciu, Seceleanu, Ipsen, Feraru, Mitocaru, Jianu, Ungurean, Sărac, Fugigi, Becheş, Amarie, Dobre, Galamaz, Anton, Urdea, Roşu nu i se pot şterge din memorie. Şi nimic din ce a învăţat şi trăit alături de antrenorii Lomotă, Boboc, Stanciu, Răşcanu, Beanu, Suciu, Sârbu. Cu uşi deschise la foşti colegi aflaţi astăzi la Federaţia Română de Rugbi - Dumitraş, Petrache, Paraschivescu - Ionel Dumitru e gata să facă orice efort pentru a vedea rugbiul sibian revigorat şi, mai ales, pentru a-i vedea pe copiii oraşului în care trăieşte pe stadioanele puse la dispoziţia lor. Urmând exemplul pe care Lomotă l-a adus în viaţa unor tineri, Ionel Dumitru nu face decât să ne determine a-l aprecia, o dată în plus.

 Gheorghe Deac

Intr-o istorie veche de o sută de ani, nu puţini au fost jucătorii de rugby care au continuat să rămână în slujba sportului, pe care l-au iubit şi practicat, şi după ce şi-au încheiat cariera sportivă. Cei mai mulţi au rămas pe gazon ca să-i iniţieze pe cei mai tineri, ori ca să arbitreze meciurile altora. Câţiva dintre ei, însă, au ales să ofere jocului ce le-a bucurat anii tinereţii mai mult decât au primit de la el. Cu aceeaşi plăcere cu care au jucat, au început să scrie despre cei ce i-au urmat şi despre meciurile lor, făcând-o cu convingerea că fundamentul solidarităţii e dat de îngemănarea dintre generaţii. Printre cei ce au jucat,au  arbitrat şi au scris despre şi pentru rugby se  numără şi sibianul Ghiţă Deac. S-a născut în ziua Sfinţilor Petru şi Pavel, în anul 1950, în oraşul pentru care a jucat şi în care trăieşte dintotdeauna. Din acest motiv, părinţii i-au dat, pe lângă numele mucenicului Gheorghe, şi pe cel al apostolului Petru. Urmaş al unei familii de sportivi, tatăl fiind fotbalist, Ghiţă a început prin a practica voleiul la Şcoala Sportivă Sibiu, la fel ca sora sa, Sanda Deac, jucătoare de marcă în echipele Sibiului şi ale Clujului. Primul antrenor i-a fost profesorul Guşu, iar colegi de echipă i-au fost Moloşaga, Avrămuţ, fraţii Găvozdea, Moraru, ca şi colecţionarul de artă- de mai târziu- Vulcu, ori renumitul cardiolog, dr. Maniţiu-care i-a devenit un adevărat păzitor al inimii. Echipa era printre primele trei din ţară, şi, cu siguranţă, Ghiţă Deac s-ar fi putut număra printre cei mai valoroşi voleibalişti seniori, dacă nu s-ar fi lăsat sedus de atracţia pentru box, generată de medalia olimpică câştigată de colegul de serviciu al tatălui-Gheorghe Negrea. La secţia de box a Clubului Sportiv Muncitoresc l-a avut antrenor pe Nicolae Negrea. In acea perioadă îşi desfăşura  activitatea profesională la Independenţa, unde l-a avut coleg de muncă şi pe rugbistul Nicolae Morariu. Convingător, a reuşit să-l determine să-l însoţească la rugby şi să înceapă antrenamentele cu Bebe Boboc. Era în anul 1968, iar CSM Sibiu juca ultimile partide în Divizia B. Când echipa a intrat în prima divizie, porţile evoluţiilor şi ale consacrării s-au deschis şi pentru domnul Gheorghe Deac. În 1969, la 19 ani, era cel mai tânăr jucător din întreg campionatul românesc de rugby. Primul meci l-a disputat împotriva celor de la Progresul Bucureşti, în Capitală. În ultimile minute, la scor egal, şi-a  ajutat coechipierii să păstreze rezultatul, evoluând ca pilier. Pilier avea să evolueze în toate celelalte meciuri, care nu au fost puţine, vreme de peste 10 ani. A fost în teren pentru echipă şi pentru oraş, pentru a aduce bucurii spectatorilor şi împătimiţilor de rugby. Colegilor, deveniţi cu toţii prieteni, le păstrează vie amintirea şi le perpetuează recunoştinţa. Primii au fost cei cărora li se adresa cu apelativul nenea, ei fiind cu ani buni mai în vârstă şi având ei înşişi copii. Ultimii au fost cei ce au crescut sub ochii lui. Lângă cei mari s-a simţit protejat, pe cei mici i-a protejat, rugbiştii fiind familia în care fiecare îşi putea găsi locul, împlini destinul şi afla liniştea sufletească. Pe toţi cei lângă care a jucat, domnul Deac îi păstrează într-un colţ al inimii şi se bucură să-i revadă la terenul de joc, sau aruncând, printre nori, o geană înspre terenul dintre buturi. Thomas Erwin, Găldeanu, Cherciu, Vincze, Lup, Agavriloaie, Lomotă, Tamaş, Crâjmariu, Socz, Morariu, Gangan, Prohor, Poclitaru, Gancea, Lomnăşan, Cacoveanu, Popescu, Banciu, Răşcanu, Manea, Moişan, Burcea, Enăchescu, Matache, Ungurenu, Jianu, Arion, Mărgineanu, Becheş-a fost cel mai bun rugbist sibian, din toate timpurile-, Negru, Ivanciuc, Amarie, Leordean, Cocârcă, Lupaş, Feraru, Ioniţă, Lomotă, Tamaş, Munteanu, Gomboş, Panu sunt doar o parte dintre cei alături de care a fost în teren. În acele timpuri, sibienii se confruntau- sub conducerea minunatului om Bebe Boboc- cu echipe ca Griviţa Roşie, Steaua, Dinamo,-toate din Bucureşti-, Farul Constanţa, Ştiinţa Petroşani, Rulmentul Bârlad, Politehnica Timişoara etc. Amatorii de rugby îi înconjurau cu dragoste, iar ei se simţeau ataşaţi de ei, ca şi de sportivii celorlalte secţii ale CSM-ului, oricare ar fi fost ele-handbal, volei, călărie, box etc. Dintre toate sporturile, rugbiul a rămas, pentru domnul Deac, cel în care nu există ură, iar respectul pentru adversar conduce înspre prietenii, menite să dăinue o viaţă. Partidele jucate în Sibiu au fost disputate pe stadioanele Electrica, Voinţa, Obor, Municipal. În Valea Aurie a fost prezent doar când se amenaja actuala suprafaţă de joc, dar îşi aminteşte cu plăcere de familia de bunici pentru care rugbiştii au devenit aproape proprii lor copii.  Pe ultimul lor drum cei care i-au condus au fost tocmai copiii de suflet.  Pentru faptul că rugbiştii ştiu cultiva prietenia şi condescendenţa. La fel o face şi Ghiţă, atunci când evocă cu multă lumină pe chip momentele în care a fost jucător activ. Dar mai ales când îl pomeneşte pe antrenorul alături de care a participat la turneul din URSS, la Kiev, Moscova, Tibilisi şi Sankt Petersburg.  Contra unor formaţii străine a evoluat şi la Sibiu. Prin anii 70 ne-au vizitat Perpignan-Franţa, Rovigo-Italia şi Old Hamptonians-Anglia.  Catalizator al unor bune contacte între antrenori şi jucători a fost secundul Thomas Erwin. Poate de la el, poate de la alţii, sigur şi de la Bebe Boboc, Ghiţă Deac a învăţat să slujească rugbiul din toată fiinţa sa . Aşa s-au născut meciurile arbitrate, alături de Manea şi Prohor, la centru sau la tuşe, practic peste tot prin ţară, dar mai ales articolele publicate ani şi ani de zile în Tribuna Sibiului, la îndemnul ziariştilor Mircea Biţu şi N I Dobra, cei care au făcut şi fac, la rândul lor, atât de mult pentru sportul şi sporivii sibieni. Articolele, scrise aşa cum a simţit jocul, ca pe o poveste frumoasă, au fost dublate de programele de meci,  domeniu în care a fost un deschizător de drum pentru rugby. După o viaţă închinată unui sport pe care l-a iubit, cum puţini pot să o facă, Ghiţă Deac, cel care s-a bucurat şi de aprecirea unor oameni care au sprijinit şi ajutat rugbiul, precum Ilarie Munteanu, Puiu Jula, Gheorghe Faloba, ing. Bratu, ing. Cismaş, dr. Vinereanu,  beneficiază astăzi, după o viaţă de muncă, ca sportiv şi ca tehnician la Independenţa, de liniştea şi tihna din familie, alături de soţia sa Vera- o susţinătoare, în plan medical, a jucătorilor având probleme. Mândru de realizările intelectuale ale fiului şi nurorii, e gata să le fie de un cât mai mare sprijin nepoatelor Anisia-Maria şi Sasha-Elena, cu dorinţa de ale vedea sănătoase şi împlinite spiritual şi....sportiv. Tradiţia de familie obligă. Pentru multele realizări, în slujba rugbiului, şi nu doar, cu căldură, aprecieri şi mulţumiri sportivului şi ziaristului Ghiţă Deac.

Alexandru Muntean

Începutul anului şcolar 2004-2005 a fost marcat în spaţiul sibian de preocuparea unor profesori de sport de a da un nou imbold mişcării sportive- cu precădere jocului de rugby, ce părea a fi din ce în ce mai vitregit, în oraşul de pe Cibin. Beneficiar al demersurilor întreprinse de responsabilii cu rugbiul de la Şcoala Sportivă Şoimii a fost şi Alexandru Muntean, care s-a născut în Sibiu, în anul 1989. Elev al Liceului Carol, Alex avea 15 ani când  a fost convins de profesorul Florin Troancă să se alăture tinerilor de aceeaşi vârstă care se prezentau la antrenamente, pe terenul din Dumbrava Sibiului. Alex i-a determinat şi pe alţi colegi din liceu să-l urmeze, iar doi dintre ei au jucat şi ei rugby o perioadă de vreme. Unul din foştii colegi, de atunci, şi astăzi mai evoluează în Belgia. Antrenamentele s-au derulat în paralel cu programul de pregătire şcolară şi au fost efectuate sub îndrumarea profesorilor Troancă şi Fugigi. La sfârşitul liceului a plecat împreună cu alţi colegi de echipă- Claudiu Mitocaru şi Ilie Radu- la Cugir, unde au fost solicitaţi de către antrenorul Săhleanu să evolueze. Toţi trei au fost remarcaţi într-un meci de juniori,  disputat de echipa din Sibiu împotriva colegilor de generaţie de la Timişoara. E de precizat faptul că, în Sibiu, în anul 2008, nici o echipă de rugby seniori nu-şi mai desfăşura activitatea. Juniori bine pregătiţi  la Sibiu au continuat să se alăture lotului de la Cugir. Asta şi pentru faptul că primii trei s-au dovedit a fi motivaţi şi serioşi, Ilie Radu jucând la Campionatul European  din Franţa, pentru cei sub 21 ani, şi fiind campion al Franţei, la categoria sub 19 ani. El şi Alexandru Muntean au fost solicitaţi – după ce au plecat de la Cugir- de către clubul Ştiinţa Petroşani să îmbrace echipamentul unei echipe cu o mare tradiţie în rugbiul românesc. Lângă cei doi sibieni a mai venit un al treilea, Henteş. Alex a evoluat în prima linie, ca stâlp şi trăgător. Multe dintre antrenamente le-a efectuat sub comanda profesorului  universitar Mircea Ortelecan, unul dintre jucătorii ce au participat la marea victorie a României- 15-12- împotriva Franţei, din anul 1976. Antrenori i-au fost şi Mihai Bucos şi Emil Drumea, cel din urmă fiind cel ce l-a dus la Petroşani, unde a avut ocazia să joace contra Stelei, într-un meci disputat pe Stadionul Arcul de Triumf. Experienţa de la Petroşani i-a fost benefică lui Alex şi din prrspectiva unor partide disputate împotriva unor internaţionali de la care a avut de învăţat o mulţime de elemente ce dau culoare unui meci de rugby. La reînfiinţarea secţiei de rugby a C.S.M.

s-a întors la Sibiu. Era în toamna anului 2009. De atunci, joacă în permanenţă pentru echipa oraşului în care s-a născut, pentru propria plăcere şi pentru bucuria spectatorilor care continuă să spere într-o revigorare a sportului sibian- cu precădere a rugbiului. Alexandru Muntean şi-a ajutat echipa să se claseze pe al treilea loc al Diviziei A la rugby, în ediţia 2011-2012, şi pe al patrulea loc la rugby în 7, în aceeaşi ediţie de campionat. Devenit sport olimpic, rugbiul în 7 atrage prin viteza cu care se derulează fazele de joc. O modalitate prin care putut trece prin viaţă cu demnitate şi cu capul sus, jocul de rugby l-a determinat pe Alex să-şi aleagă şi cariera profesională. Aşa a ajuns să-şi finalizeze,  cu succes,  studiile de licenţă, în domeniul Sport, la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, iar astăzi este student masterand, în ultimul an, la Antrenament şi Performanţă, în cadrul aceleeaşi universităţi. Ar vrea să se ocupe de pregătirea tinerilor îndrăgostiţi, ca şi el, de rugby. Pentru că ar avea calităţile unui bun pedagog- în accepţiunea antrenorului Răzvan Borcan- speră să ajungă să se ocupe, într-un viitor nu prea îndepărtat, de pregătirea unei grupe de copii. Până atunci, îşi desfăşoară activitatea în staţiunea Ocna- Sibiului şi se antrenează alături de colegii săi, Belea, Amarie, Arion, Negrea, Paul, Gâlea, Horneţ, Banciu, Butoieru, Postolache etc. La C. S. M. i-a avut, sau îi mai are încă, colegi şi pe mai vârstnicii  Nedelcu, Borş, Gustoi, Pădureanu, Borcan şi Troancă. În fazele de joc se inspiră şi din transmisiile televizate ale meciurilor în care evoluează, cu precădere, echipa Africii de Sud- Springboks. Are o mare simpatie pentru rugbiştii formaţiei din Baia-  Mare, ale căror tenacitate şi ambiţie le-a admirat întotdeauna. E un admirator şi al celui ce deţine trei titluri de cel mai bun jucător al lumii-neozeelandezul Richie Mc Caw. Pe Alexandru Muntean antrenamentele intense îl fortifică şi îi lipsesc dacă nu ajunge la teren de cel puţin 2-3 ori pe săptămână. Acolo i se pare a fi acasă. De altfel, nu a pregetat să contribuie la întreţinerea terenului de joc, fiind gata ca alături de Marin Arion, Claudiu Arion, Andrei Hoeneţ, Lari Haşoti, Ionuţ Seceleanu, Răzvan Borcan- ca şi de alţi colegi- să se implice şi să dea o mână de ajutor. Visează ca Sibiul să evolueze într-o ligă superioară, acolo unde tradiţia şi efortul multor generaţii ar îndreptăţi ca echipa să se afle, şi doreşte să calce pe urmele profesorilor Stanciu şi Sârbu, în perseverenţa şi seriozitatea cu care au descoperit şi susţinut tinerele talente ale rugbiului sibian. Pentru Alexandru Muntean, tinereţea, munca şi ambiţia, de care dă dovadă, sunt atuuri importante, în acest sens. Încurajându-l, îi suntem alături.

Alexandru Belea

Înalt, zâmbitor şi, mai ales, foarte manierat, Alexandru Belea este unul dintre tinerii de 21 de ani care se bat astăzi să menţină în centrul atenţiei rugbiul sibian, sportul pe care generaţii întregi l-au practicat, cu pasiune şi dragoste, spre bucuria unui mare număr de concitadini, şi pe care Bebe Boboc şi ceilalţi antrenori ce i-au urmat l-au transformat într-un adevărat modus vivendi pentru numeroşii jucători ce au înteles să-l trateze cu seriozitate şi respect. Alexandru s-a născut în anul 1992, la Sibiu, dar a copilărit in Şura Mare, alături de sora lui, astăzi eleva în anul terminal al liceului. Pe când era şi el la liceu, pe care l-a urmat în oraşul Sibiu, la LIA, a fost invitat de către profesorul Emil Sârbu, alături de colegii din clasa a noua, să descopere farmecul sportului bărbaţilor puternici, inteligenţi şi cu spirit de iniţiativă. Au răspuns prezent toţi băieţii din clasă. Sita valorii cernându-i pe cei gata cu adevărat să reuşească a făcut ca din cei mulţi chemaţi să rămână doar trei. Astăzi nu mai joacă decât Alexandru. Poate şi pentru faptul că a învăţat de la tatăl său, om harnic, venit în Sibiu de pe plaiurile Maramureşului, că orice muncă se face cu tragere de inimă. După cei doi ani in care profesorul Sârbu l-a iniţiat în multe din tainele unui sport pe care el îl stăpâneşte la un înalt nivel profesional, a trecut la echipa coordonată de Florin Troancă. Nu pentru multă vreme, căci de la 18 ani joacă titular în echipa mare, în linia a treia a grămezii sibiene, post pe care îl ajută şi experienţa dobândită la lotul naţional sub 18 ani al României. În toţi cei trei anii în care a devenit piesă de bază a unui lot în care tinerii sunt preponderenţi, a ratat cel mult două partide. O bună pregătire fizică i-a fost mereu suport, iar de undeva de Sus a fost protejat de orice accidentare, situaţii la care se expun frecvent practicanţii rugbiului. Dintre colegii de echipă i-a simţit mereu aproape, pe teren şi în viaţă, pe Amarie, Arion, Avram, Gâlea, G. Banciu, Paul, Ştefănel, Muntean, Horneţ. A jucat de multe ori şi în echipă cu cei mai în vârstă şi mai experimentaţi, de la care mereu a avut de învăţat câte ceva. Printre ei s-au aflat Pădureanu, Troancă, Bocan, Borş, Gustoi, Nedelcu. Dintre partidele cu mare miză, care i-au rămas în suflet, păstrează în memorie finala pentru locul al treilea al Diviziei A, contra celor de la Mangalia. Nu a uitat nici de reuşita cu 8 la 5 împotriva celor de la Griviţa Roşie, în meciul disputat în urmă cu doi ani în faţa publicului sibian. Un mod de viaţă până a terminat liceul, rugbiul i-a adus lui Alexandru destule satisfacţii. Pentru ele a muncit mult, împărţindu-şi timpul între şcoală, sala de antrenamente şi terenul de joc. Aşa se făcea că pleca de acasă la ora şapte dimineaţa pentru a se întoarce la ora opt seara. Acum, pentru că lucrează într-o tipografie din Şura Mare, localitate în care a devenit al doilea practicant al jocului de rugby, după veteranul legendar Moişanu, rugbiul a rămas doar o mare pasiune. Una căreia îi alocă timp şi energie. Se vede jucând atâta vreme cât va fi în stare să se antreneze la nivel de performanţă, încântat fiind şi de atmosfera din lot şi de contactele cu cei din lumea jocului cu balonul oval. Jocul, în viziunea lui Alexandru, e şi pentru cei foarte serioşi, şi pentru cei cu simţul umorului. Mai mult chiar, a constatat că se poate exprima deschis, faţă de practicanţii rugbiului, indiferent de vârsta şi pregătirea lor şcolară.Liantul dialogului rămâne atracţia pentru aceeaşi iubire. Cum rugbiul reprezintă atât de mult pentru el, înţelege să i se dăruiască în totalitate. Nici un sacrificiu nu i se pare a fi prea mare. Nici măcar lungile şi obositoarele deplasări făcute cam peste tot prin ţată: Arad, Cluj, Baia Mare, Târgovişte, Bucureşti, Brăila, Braşov, Alba- Iulia. În fapt, peste tot pe unde este îndrăgit şi practicat jocul de rugby. Avându-i model pe jucătorii, din linia a treia, ai naţionalei Franţei, Alexandru şi-a propus să se înalţe cât mai sus pe scara destinată a conduce la împlinirile vieţii ca şi la cele de pe terenurile de sport. Te încurajăm Alexandru şi suntem covinşi că viitorul aparţine unuor tineri ca tine. Oneşti, serioşi şi muncitori.

Andrei Horneţ

Printre jucătorii care au evoluat sub culorile echipelor de rugby din Capitală – Griviţa Roşie şi Rapid- s-a numărat şi Horneţ. După ce s-a căsătorit, şi fiul său, Andrei, a venit pe lume, în ziua de 5 octombrie 1990, în Sibiu, a ţinut să-şi afişeze ataşamentul de părinte atent şi iubitor şi prin insuflarea fiorului de dragoste faţă de mişcarea sportivă, joc şi competiţie. De mic, Andrei a fost condus de tatăl său la sălile de judo, karate şi handbal, la bazinele de înot ori înspre stadioanele de atletism. A fost foarte dornic ca paşii copilului său să-i calce pe urme, fără a-l vedea, însă, evoluând în sportul pe care el însuşi l-a iubit şi practicat. Destinul a făcut ca tocmai de rugby să se îndrăgostească şi Andrei şi să ajungă să-l joace, cu succes, la echipa C S M din Sibiu. Pe când era elev la Liceul Textil se organiza în oraş un campionat de rugby în 7 pentru liceeni. La sugestia profesorului Marian Pop, pe care l-a avut la clasă, la Educaţie fizică, încă din clasa a noua, s-a dus la Colegiul Naţional Octavian Goga, unde se antrenau cei ce urmau să participe la competiţie. Antrenamentele erau conduse de profesorii Emil Sârbu şi Florin Troancă, de la Şcoala Sportivă Şoimii. Primele contacte cu mingea ovală i-au deschis pofta şi, prin urmare, a trecut la antrenamentele organizate pentru juniori, de antrenorii Troancă şi Fugigi, la rugby în 15. Primul meci l-a jucat împotriva celor de la Cluj- Napoca, tocmai pe terenul ce poartă numele celui mai mare promotor al rugbiului din Sibiu- Bebe Boboc. Meciul s-a încheiat nedecis, iar Andrei a jucat aripă pe partea deschisă. Au urmat în cascadă toate celelalte partide, jucate ca junior. În mod firesc, au început să vină şi punctele marcate, reuşite ale dezinvolturii cu care evolua şi ale talentului moştenit ereditar. De la juniori, Florin Troancă l-a trecut, în 2009, la echipa de seniori. Debutul s-a realizat, pe o vreme ploioasă şi pe un teren greu, într-un meci contra celor din Mangalia, meci în care a jucat, câte o repriză, mijlocaş la grămadă şi centru. Cel mai confortabil se simte ca centru, poziţie în care a evoluat şi atunci când echipa a terminat pe locul al treilea al Diviziei A, în anul 2012.. Pe aceeaşi poziţie are şanse să se claseze şi în actuala ediţie de campionat, în situţia în care C S M , de pe al doilea loc al seriei sale, va juca pentru medalia de bronz, cu echipa situată pe acelaşi loc în cealaltă serie. Faptul că, în ciuda reţinerilor tatălui-care astăzi, atunci când nu se află în Italia, îl încurajează la antrenamente şi meciuri-, a ajuns să practice rugbiul a însemnat pentru Andrei, după cum mărturiseşte, o schimbare în bine. Vine cu drag la antrenamente şi se simte printre colegii cu care joacă şi seniorii veterani cu care se antrenează exact ca acasă. Nici nu a stat pe gânduri, atunci când a fost vorba să cureţe terenul şi să participe la întreţinerea gazonului. De mic deprins cu munca, a făcut totul din inimă şi cu plăcere. Aşa a absolvit şi Facultatea de Sport din cadrul Universităţii Lucian Blaga din Sibiu. Cu plăcere îşi serveşte, în aşteptarea momentului în care va putea pregăti şi antrena copii şi tineri, şi clienţii de la barul în care îşi desfăşoară activitatea zilnică. Alergând cu ceştile şi paharele, nu face altceva decât să-şi menţină forma pentru zilele în care, prin reuşite schimbări de picior şi abile fente de pasă, se înfiltrează printre jucătorii adverşi pentru a înscrie la centrul terenului de ţintă, aşa cum îi place cel mai mult şi aşa cum a făcut-o de nenumărate ori. Amintirile care i-au rămas vii sunt legate de victoria contra celor de la Metrorex, cu 45-12, dar şi de perioada în care a jucat pentru echipa din Cugir. Atunci, într-un meci amical, i-au bătut,cu 50-12, pe cei din Suceava, pentru care jucau numeroşi componenţi ai lotului naţional. Practic, victoria copiilor de la Cugir le-a dat acestora aripi. Iar aripile le permit să zboare înspre orizonturile visate. Cel visat de Andrei Horneţ este cel în care Sibiul revine pe poziţia meritată în rugbiul românesc. Mereu surâzător şi gata să facă bine ceea ce-i place, Andrei rămâne printre tinerii de reală perspectivă ai Sibiului sportiv. Totodată, un bun exemplu al faptului că se poate- totuşi- progresa într-un sport dificil, dar extrem de spectaculos. Atras de jocul celor de la Baia –Mare şi Timişoara, e bucuros să-i vadă pe jucătorii celor două echipe disputându-şi titlul naţional, chiar de ziua sa. Lui Andrei îi urăm să aibă parte de o zi frumoasă şi de toate bucuriile unei vieţi de rugbist, în care să se împletească reuşite de toate felurile. Un tânăr de caracter şi cu viitorul în faţă, Andrei poate călca pe urmele celor din Noua Zeelandă şi Anglia- echipe pe care le îndrăgeşte- având drept argument voinţa de a reuşi şi onoarea. Fie ca totul să i se împlinească!

Liviu Vintilă

 Cominicativ şi stilat, Liviu Vintilă rămâne tânăr şi la o vârstă pe care mulţi dintre cei ce îl întâlnesc prima oară nu acceptă că o poate avea. A venit pe lume în Făgăraş, în anul 1941. Locul naşterii este legat de activitatea de grefier a tatălui. După câteva luni, familia ajunge la Sibiu, unde îşi petrce copilăria şi adolescenţa. Una în condiţiile anilor 50, cu griji, responsabilităţi şi temeri pentru toţi românii, dar şi cu eternele plăceri adolescentine,  pentru cei care încercau să-şi trăiască tinereţea dincolo de vicisitudinile unor vremuri atât de nemiloase cu oamenii. Una din plăcerile domnului Vintilă era plimbarea prin parcul Sub Arini. Acolo se întâlnea cu rugbiştii, de la Asociaţia Sportivă Armata Sibiu, care se reuneau la sala de sport a Arsenalului, undeva înspre strada Şcoala de Înot. La acea sală îşi ţineau orele de pregătire amatorii de dans şi se antrenau atleţii şi boxerii. Tot acolo se echipau rugbiştii, după care schimbau câteva pase de încălzire pe terenul din faţa actualului stadion. Iubitor de sport, practica deja luptele sub îndrumarea antrenorului Mircea Ionescu, fiind coleg cu profesorul Victor David, s-a simţit tentat să strângă în mâini mingea ovală. Rugbiştii l-au primit cu braţele deschise şi l-au invitat să se antreneze alături de ei pe terenul de sport al Şcolii Militare de pe Bulevardul Victoriei. În pofida faptului că elevii Colegiului Naţional Gheorghe Lazăr nu aveau voie să practice în altă parte un sport ce nu se practica în şcoală, s-a alăturat băieţilor de la A.S.A. Aceştia erau –cu precădere- militari în termen, venţi de la Bucureşti şi Ploieşti, şi civili, în marea lor majoritate din rândul comunităţii saşilor. Echipa activa în a doua divizie a ţării şi a fost precursoarea echipei de rugby C. S. M., formaţia fanion a Sibiului, prin rezultatele obţinute, dar şi prin oamenii care au făcut să se vorbească elogiativ despre ei prin tot ce au oferit societăţii în plan sportiv, profesional şi civic. Antrenor jucătorilor, la finele anilor 58-59, le era Găgeatu. La scurt timp avea să fie înlocuit de un ofiţer însărcinat cu pregătirea fizică a militarilor. Dintre colegii alături de care Liviu Vintilă a evoluat vreme de căţiva ani –practic până la terminarea liceului- îşi aminteşte, mai degrabă după prenumele lor, de Bordon, Krauss- cel cu un gabarit enorm-, Fritz, Richi. Dar şi de fraţii Romeo şi Ţuchi Munteanu, de înaltul Mitrofan ca şi de Pelu Borcea, ajuns, ulterior, maistru la Arsenal, inginerul Vintilă, Camil Stroie, Cristăchescu- o foarte bună uvertură- Frăsineanu, juca fundaş, şi Jidi Lăzăreanu, care a rămas să joace pentru sibieni şi după ce a terminat stagiul militar, căsătorindu-se cu o sibiancă. Deplasările în ţară se făceau cu o veche maşină militară, marca Sabena, încurajată de băieţi cu scandarea” Hai Sabena atunci  când se poticnea la pantele mai dificile înspre Cluj- Napoca, Petroşani, Târnăveni, Hunedoara, Lupeni. Pe atunci se juca duminica şi deplasarea se făcea sâmbăta, cu cazare la hoteluri precum Partizanul, la Cluj- Napoca, sau Minerul, la Petroşani. În ziua de salariu pentru mineri, restaurantul hotelului era arhiplin, ocupat fiind de ortacii ce-şi scoteau consoartele la un grătar şi un pahar de vin la butelie. În Sibiu se juca pe Electrica şi pe Voinţa. Pe al doilea se derulau cuplaje, meciurile de rugby fiind urmate de partide de handbal.La un astfel de cuplaj, Liviu Vintilă a fost depistat de profesorul diriginte Horia Ştefan- profesor de sport la Gheorghe Lazăr- care a înţeles, în sfârşit, de ce elevul său era scutit, cu regularitate, în zilele de luni ale fiecărei săptămâni. Riscul pedepsirii, de către directorul” Flax” Câmpeanu, era uriaş pentru cel mai tânăr jucător al echipei de rugby A. S. A. Ajutat de complicitatea colegului de clasă, Lucian Ciuvică, care era gimnast, domnul Vintilă promite, în schimbul tăcerii dirigintelui, să se antreneze la parametrii competitivităţii, pentru a fi selecţionat în lotul de gimnastică al liceului. Devine titular, după două luni. Polisportiv, s-a integrat perfect, ajutat fiind şi de antrnamentele pentru mobilitate, specifice postului de mijlocaş la grămadă. A reuşit ca prin intermediul sportului să cunoască o serie de oameni deosebiţi, de la care a avut de învăţat sau alături de care s-a format. Printre ei, antrenorii Tudor George- Ahoe şi Bebe Boboc, care a sosit în Sibiu după ce Liviu Vintilă abandona sportul, pentru a se pregăti în plan profesional la Bucureşti. Pe plan sportiv a învăţat multe lucruri şi din publicaţiile franceze Miroir Sprint, introduse în ţară de îndrăgostiţii de rugby, chiar şi condiţiile izolării impuse de regimul comunist. Pentru Liviu Vintilă, rugbiul e un sport dur, dar corect. L-a cucerit prin complexitate şi prin modul de comunicare dintre practicanţi. În cadrul lui primează  spiritul de echipă. În fapt e un sport complex, pentru domni, cu valoare educativă.  Amintirile de la antrenamentele făcute în şorturile kaki ale armatei i-au rămas mai vii în memorie decât cele de la lupte clasice, sport în care l-a avut coleg pe cel ce avea să devină talonerul lui Bebe Boboc, Cici Zamfir. Rugbiul rămâne sportul pe care l-a iubit cel mai mult, fiind cel care i-a deschis adolescentului de ieri-„ Pilăr”, pentru colegii de generaţie şi prieteni- ochii unui univers aparte. Unul de care s-a simţit şi se simte legat pentru totdeauna. Pentru farmecul cu care povesteşte şi pentru plăcerea cu care trăieşte momentele frumoase ale unei tinereţi ce s-a derulat în codiţiile dificile ale acelor ani, dar şi pentru contribuţia adusă la dezvoltarea şi consolidarea rugbiului sibian, nu putem decât să ne exprimăm admiraţia şi gratitudinea. Astăzi, pensionar fiind- după o lungă activitate în meteorologie şi administraţie-domnul Vintilă rămâne, şi este  resimţit ca atare, un apropiat al sportului ce i-a rămas drept o mare iubire. Apropiat ne rămâne şi nouă, tuturor celor ce iubim lumea minunată a jocului de rugby.

Marian Zamfir

Gala Centenarului Rugbiului din România, eveniment organizat în ziua de 11 decembrie 2009 la Bucureşti, îi aducea inginerului Marian Zamfir bucuria de a se număra  printre cei încununaţi cu Diploma de Excelenţă,  pentru o întreagă carieră pusă în slujba jocului cu balonul oval. Povestea din Ajunul Crăciunului din acel an avea să înceapă cu mulţi, chiar foarte mulţi, ani mai înainte. A fost una lungă şi frumoasă, aşa cum sunt toate poveştile cu eroi care se luptă pentru ca binele să învingă şi să dăinuie. Prin urmare, a fost odată....

A fost odată un băiat care s-a născut la Bucureşti, în anul 1951. La vârsta studiilor liceale a fost admis la Colegiul Naţional Aurel Vlaicu, din cartierul Domenii, undeva la jumătatea distanţei dintre Calea Griviţei şi Bulevardul Ion Mihalache, lângă Baza Sportivă Cireşarii. Singurul liceu ceferist din ţară-până în 1948- a fost înfiinţat, în anul 1923, de Casa Muncii nr. 2 C F R şi a fost spaţiul în care au predat sau au învăţat personalităţi remarcabile ce s-au pus în slujba ştiinţei şi culturii româneşti. Lângă Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, Carol Litvin, George Potra, Adela Mărculescu ori Eugen Barbu s-a aflat şi profesorul, responsabil cu pregătirea fizică a elevilor, Vasile Constantin. El este cel care s-a străduit, şi a reuşit în mod magistral, să canalizeze energiile tinerilor spre un sport cu mare rezonanţă în rândul muncitorilor ceferişti. De altfel, Rugby Club Griviţa este unul dintre cele mai vechi cluburi de profil din România. Fiind un  foarte bun alergător, Marian a fost atras înspre rugby şi a intrat în competiţia în care erau antrenate diferitele clase ale liceului. Meciurile aveau rolul de a permite profesorului Constantin depistarea  jucătorilor capabili să joace în echipa liceului, înscrisă în Campionatul Naţional pentru juniori I. Acolo a evoluat şi Marian, avându-i  colegi pe Măcăneaţă, Mihalache şi Burghelea.  De la Aurel Vlaicu a trecut la juniorii celor de la Dinamo, club cu frumoase reuşite în povestea rugbiului românesc. Admis la Facultatea de Construcţii  din Iaşi, Marian Zamfir devine titularul liniei a III-a, şi mai apoi căpitanul, echipei Politehnica Iaşi. La Iaşi povestea  sportivă se va împleti cu una de dragoste, aici cunoscând-o pe cea care avea să-i devina soţie, voleibalista Mariana Raeţchi, componentă de bază a Penicilinei Iaşi şi a naţionalei României. Zilele petrecute la Iaşi rămân pentru Marian printre cele mai frumoase, astăzi amintirea lor devenind punct de reper într-o viaţa închinată rugbiului, sportul care l-a învăţat cum să reuşească în încercarea de modelare a caracterului şi de imbogăţire a cunoştinţelor. În diferitele loturi naţionale pentru care a evoluat- juniori, tineret, Romania Universitar sau România B- a învaţat enorm de multe lucruri de la colegi, adversari şi antrenori care au devenit adevărate repere  ale rugbiului de la noi, într-o istorie veche de peste o suta de ani. Durbac, Ţuţuianu, Răşcanu, Dr. Iftimie, Postolache, Ciobănel, Nica, Dărăban, Măcăneaţă, Nicolescu, Hariton, Dinu, Celea, Marica, Motescu, Bucan, Palamariu, Ortelecan, Enciu Stoica, Bucos, Spiru Spiratos, Bebe Fugigi, Turlea, Tătucu, Lomotă, Ianusevici sunt doar câteva nume dintr-o pleiadă de mari valori care au dat strălucire, pe tărâm românesc, sportului inventat de elevul William Webb Ellis de la Rugby School. Alături de ei, Marian Zamfir a avut parte de numeroase turnee în Franţa, Italia, Spania, Ţara Galilor, Polonia, Cehoslovacia. Cât de mult le datorează tuturor, nu mai poate spune astăzi cu exactitate. Ştie, însă, că datorează enorm de mult unor oameni care i-au fost antrenori şi mentori. Dintre ei se desprind chipurile lui Valeriu Irimescu, Bebe Manoileanu, Titi Cocor, Gheorghe Pârcălăbescu, Viorel Morariu. Cu toţii, rugbişti de marcă şi caractere deosebite. Ei au fost cei ce l-au învaţat pe Marian, în cadrul prelegerilor de la Colegiul Naţional Aurel Vlaicu, ce înseamnă rugbiul, cum se practică, şi cum îi modelează pe practicanţi în spiritul cavalerismului, eleganţei şi onoarei. Alături i-au fost şi Titi Ionescu, Sandu Paloşeanu, Gheorghe Drobotă, Gil Mărdărescu sau Cuperman şi Marin Rainea. Poate nici unul nu i-a rămas îi suflet aşa cum i-a rămas antrenorul sibian Bebe Boboc,  un om de mare caracter şi de mare ţinută, care ştia să impună respect şi care reuşea- în opinia lui Marian- să-i facă pe băieţi să joce la victorie,  fie şi numai pentru propria satisfacţie a antrenorului. Ajutându-şi copiii- cum i-a considerat întotdeauna- atât în problemele profesionale, cât şi în cele personale, Bebe Boboc i-a făcut pe cei de la C S M Sibiu să fie uniţi şi gata de meciuri mari contra unor echipe de marcă, galonate de prezenţa în rândurile lor a unor nume consacrate şi de rezultate de prestigiu în competiţii interne şi internaţionale. Sosit la Sibiu la solicitarea lui Bebe Boboc şi cu sprijinul inginerului Ilarie Munteanu, omul care a schimbat în bine destinul a nenumăraţi muncitori şi sportivi, Marian Zamfir s-a integrat perfect în a treia linie a grămezii şi a jucat ca titular, până prin anii 1984-1985, alături de Sârbu, Puşcă, Banciu, Burcea, Hădărugă, Becheş, Cocârcă, Leordean, Lupaş, Jianu, Mărginean, Tomegea, Sărac, Feraru, Matache, Ivanciuc, Ungureanu, Răşcanu. Nu a fost rezervă aproape niciodată. El a iubit jocul şi a iubit oamenii din acest mediu. Om de echipă, s-a integrat perfect şi în activitatea de inginer constructor, finalizând cu bine  sumedenia de lucrări pe care le-a coordonat la Direcţia Naţională şi Judeţeană de Drumuri şi Poduri. Pe DN1, DN7, DN13, DN14 sau la Păltiniş, inginerul Zamfir s-a ocupat ,ca şef de şantier, de reabilitări şi ranforsări. A făcut-o mereu cu seriozitatea cu care a jucat şi cu aceeaşi bună dispoziţie- dublată de subtilitatea unui umor fin şi tonifiant- cu care a trecut de fiecare dată peste piedici şi probleme. Bucuria de a-i vedea pe cei doi băieţi călcându-i pe urme în ale profesiei, ei făcând Căi Ferate, Drumuri şi Poduri şi Management, îi estompează regretul de a nu-i fi văzut făcând acelaşi sport. În povestea lui nu e prea mult loc pentru părerile de rău. În definitiv, paraşutismul şi baschetul au şi ele  farmecul  şi poezia lor. Povestea rugbiului  rămâne pentru Marian Zamfir cea mai frumoasă.  Una cu ziare franceze în care apărea şi el cândva, dar şi cu uşoare momente de nostalgie. Pentru el, orice sfârşit are în el însuşi un nou început. Dovadă stă diploma conferită de cei de la Federaţie. Şi tot o dovadă perenă rămâne şi admiraţia noastră, a celor ce l-am văzut jucând. Pentru noi, Marian nu a fost odată, ci va fi mereu.

Răzvan Borcan

Antrenorul pe pieptul căruia a stat medalia de bronz conferită la Campionatul Mondial de rugby pentru juniori din anul 1996 s-a născut, în anul 1977, în oraşul Braşov. Şi-a petrecut copilăria în Săcele, localitatea episcopilor Filotei şi Nicolae Popeea, a cărturarilor George Giuglea, Nicolae Colceag şi Ioan Soricu şi a oierilor cu multă şi aleasă minte luminată. La propunerea unor prieteni de familie, s-a întâlnit cu balonul oval la vârsta de 7 ani, la clubul Precizia Săcele. Primul antrenor, Radu Pripitu, i-a intuit valoarea şi i-a încurajat dezvoltarea sportivă. Din acest motiv, nici nu a vrut să audă, nici un moment, de o posibilă despărţire de sportul pe care părinţii credeau că o să-l abandoneze după primele antrenamente. La Precizia a contribuit, încă de la vârsta de 15 ani, la ascensiunea echipei până la nivelul Diviziei Naţionale. În paralel, sub îndrumarea antrenorului Vasile Soporan, a jucat, cu dublă legitimare, pentru juniorii II şi III de la Rugby Club Braşov. Evoluţiile constant bune au atras înspre Răzvan  privirile responsabililor loturilor naţionale de juniori şi tineret. La două ediţii de Campionat Mondial a îmbrăcat tricoul României, întorcându-se de acolo cu laurii învingătorului-bronz în 1996-sau cu un onorant loc 5 , după un 27-27 cu Franţa, în 1995. Remarcat de antrenorii Mircea Beanu şi Puiu Stoica, a ales să vină la Sibiu, unde şi-a adus contribuţia la importante victorii ale echipei CSM, ca şi la câştigarea Cupei României, după o finală disputată la Bucureşti împotriva celor de la Dinamo. Evoluând constant cu numărul 7, Răzvan Borcan i-a avut colegi de echipă pe Zeicu, Seceleanu, Suciu, Florea, Voicu, A. Banciu, Andrei, fraţii Micu, Oprişor, Gh. Dumitru, Gh. Banciu, Borş, Dobre, Ciulei etc. Evoluţiile din teren l-au condus şi la împlinirea de a îmbrăca tricoul cu frunza de stejar a Naţionalei, în meciurile contra Georgiei, Rusiei şi Portugaliei. De atunci, ca şi din anii în care se antrena cu juniorii României la Bucureşti, datează marile legături cu responsabilii de astăzi ai Federaţiei de Rugby. Fie că se numesc Sandu Achim, Petre Ianusevici, Hari Dumitraş, Marius Tincu, fraţii Bărgăunaş, Mircea Paraschivescu, Alin Petrache sau Octavian Morariu, îi sunt cu toţii alături. Toţi au putut şi pot aprecia la Răzvan dăruirea pentru rugby, sportul pe care şi el îl consideră un mod de viaţă. I-a adus satisfacţii şi doreşte să aducă, la rându-i, altora bucuria de a se simţi împliniţi prin acest joc. Reîntors la Sibiu, după o perioadă de câţiva ani în care a condus, de la Bucureşti, Biroul de Turism pentru Tineret, a încalţat ghetele de joc în echipa care îl avea acum antrenor pe Florin Troancă. Nu pentru multă vreme, căci la propunerea acestuia a fost numit antrenor principal al echipei. Acum îi are sub îndrumare pe foştii colegi Amarie, Arion, Belea, Muntean, Horneţ, G. Banciu. Se simte sprijinit, din plin, de cei ale căror inimi bat de o viaţă pentru rugby si pentru pentru rugbiul sibian: prof. Emil Sârbu, prof. Ghiţă Banciu, prof. Florin Troancă, Marin Arion, Marius Nedelcu. Studiile de specialitate în domeniu- Facultatea de Educaţie Fizică- ca şi masteratul în Management îl îndreptăţesc să creadă că va ajunge să facă ca tradiţia jocului de rugby să nu se stingă la Sibiu. Sprijinit de preşedintele Cintean, dar şi de factorii de decizie din organismele politico- administrative ale Sibiului, Răzvan Borcan vrea să facă să se vorbească din nou elogiativ de urmaşii unor mari antrenori, precum Bebe Boboc, Mircea Beanu şi Nică Stanciu. Misiunea e cu atât mai onorantă cu cât îi are alături pe aproape toţi cei ce s-au întâlnit cândva cu acest sport, spre a nu-l mai uita nicicând. O adevărată plăcere în compania celor care îl iubesc la fel de mult, jocul de rugby generează performanţe atunci când practicanţii au sprijin şi din partea familiei. Răzvan îşi simte aproape soţia şi fiul, care îl însoţeşte la teren la antrenamente şi meciuri. Peste câţiva ani e aşteptat el însuşi pe gazon, spre a continua o tradiţie pe care tatăl a inceput-o la aceeaşi vârstă la care a început şi primul an de şcoală.

Până atunci, gânduri de încurajare pentru sportivul, antrenorul şi omul Răzvan Borcan .

Felicitări pentru o frumoasă carte de vizită şi mult succes în viitor!

                                                    

Radu Amarie

Aidoma altor copii de rugbişti, Radu Amarie a crescut şi el în atmosfera discuţiilor despre jocul bărbaţilor puternici şi curajoşi şi în cea a pregătirii antrenamentelor şi meciurilor. Fiul unuia dintre cei mai buni jucători care au evoluat vreodată pentru echipa etalon a Sibiului, Radu s-a născut în anul 1987. Cu sportul practicat de tatăl său s-a întâlnit încă din primii ani de viaţă, căci luat fiind de tata la teren, la antrenamente şi meciuri, poate afirma astăzi că a crescut pe lângă echipa de rugby. La 8 ani a pornit pe dificilul drum al pregătirii sportive, drum menit a conduce înspre performanţă. A ales, însă, fotbalul, aidoma multor băieţi de aceeaşi vârstă. A jucat şase ani pentru Voinţa Sibiu, sub îndrumarea profesorului Frum. În tot acest timp se ducea şi pe la terenul din Dumbrava Sibiului, unde dădea la beţe, imitându-şi tatăl. Sfătuit de colegii de echipă ai acestuia, Jianu şi Feraru, se decide să vină şi la antrenamentele juniorilor rugbişti. Ulterior, abandonează fotbalul şi se dedică doar jocului ce a devenit pentru el moştenire de familie. Primul antrenor i-a fost Marcel Feraru. După un an, a trecut la grupa profesorilor Fugigi şi Troancă. Doar până în sezonul 2004-2005. În anul 2005, profesorul Emil Sârbu, descoperitor şi şlefuitor al talentelor pe tărâmuri sibiene, îl lansează la echipa mare. Era încă junior când, într-o partidă cu cei din Piteşti, a evoluat uvertură, în repriza a doua. De la următorul meci a devenit titularul de drept al postului pe care s-a consacrat. În evoluţiile sale l-au ajutat antrenamentele, dar şi sfaturile tatălui, care i-a transmis multe din secretele unor transformări şi lovituri de pedeapsă executate de la mari distanţe şi din unghiuri dificile. În meciul de promovare în prima divizie, disputat la Braşov împotriva celor de la Sportul Studenţesc, Radu Amarie a marcat 15 din cele 25 de puncte ale sibienilor. Cele mai importante au fost ultimile trei, reuşite dintr-o lovitură de la 45 de metri, care s-au dovedit a fi decisive pentru victoria cu 25-23. Omul meciului a fost şi în confruntarea pentru ocuparea celui de-al treilea loc al Diviziei A, în ediţia 2011-2012. Atunci a înscris 16 din cele 32 puncte ale echipei, în meciul jucat contra celor din Mangalia. Meciurile cu miză îl motivează cel mai mult. Din acest motiv, îşi doreşte echipa printre cele care joacă în Divizia Naţională. Pentru aceasta, este dispus să se antreneze cât mai bine posibil, alături de colegii pe care îi coordonează din postura de căpitan de echipă. Antrenamentele le efectuează cu toţii, după orele de program ale unităţilor în care îşi desfăşoară activitatea, sub îndrumarea antrenorului Răzvan Borcan. Pentru ei, totul se cuantifică în foarte multe sacrificii. Sunt de acord cu ele şi membrii familiilor, care reuşesc arareori să-i aibă alături pe cei dragi. Ragby-ul e un mod de viaţă, şi, în opinia lui Radu, merită toate sacrificiile. Ca să îl poată practica cât mai bine, Radu îl studiază cu atenţie în cadrul transmisiilor televizate şi, mai ales, studiază video jocul marilor echipe ale lumii. Îl inspiră şi motivează românii Cătălin Fercu şi Marius Nedelcu, lângă care a crescut în echipa Sibiului, dar şi neozeelandezul Daniel Carter. Pentru selecţionata Noii Zeelande are un adevărat cult. Îndrăgostit de rugby, mai fuge din când în când la câte un meci de fotbal sau la câte o repriză de pescuit. Din toate câte un pic, în măsura în care mai e timp şi pentru altceva. Rar, pentru că vremurile s-au schimbat faţă de perioada în care Amarie senior practica şi el acelaşi sport. Astăzi, tatăl şi fiul se întâlnesc, uneori, în cursul unor jocuri şcoală. O fac cu multă plăcere, dovedind tuturor că pasiunile şi talentele se moştenesc. O fac, însă, şi cu dorinţa evidentă de a dovedi că mai este mare nevoie de ei în sportul în care se întrec caractere cu voinţă de fier. Tatăl rămâne un jucător important al echipei de old-boys, iar fiul o piesă de bază a echipei pe care iubitorii de rugby din Sibiu o dorim evoluând  într-un eşalon superior. Pentru  că numeroasele generaţii care au contribuit la dezvoltarea şi perpetuarea acestui sport merită acest dar, curaj şi deplina împlinire Radu! Ţie, şi băieţilor din jurul tău. Iar noi vă stăm, bucuroşi la toate reuşitele voastre, ca întotdeauna, alături.

Iancu Jianu

Pe versantul sudic al Carpaţilor, acolo unde oierii mărgineni şi-au găsit, în vremuri de restrişte, loc de adăpost şi sălaş pentru animale, se află situat satul Vaideeni, format din urmaşii jinarilor şi poienarilor care au plecat peste munte, pentru a-şi perpetua neamul şi credinţa. Sat al unor oameni demni şi harnici, Vaideeni e spaţiul în care s-au născut mari oameni de spirit-Petre Calistru, Melania Botocan, Ion Constantinescu, Vartolomei Todeci-, diplomaţi şi politicieni-Lazăr Comănescu, Adam Ionescu-, dar şi sportivi de marcă, care s-au străduit să înalţe cât mai sus steagul României şi al echipelor pentru care au evoluat. Printre ei Ileana Gheorghescu, Alexandru Vinereanu şi Iancu Jianu. Rugbistul cu nume de legendă, Iancu Jianu, a venit pe lume în anul 1955. În orşul de la poalele Munţilor Cindrel a ajuns în 1970, atunci când a pornit pe drumul împlinirii profesionale. La IPAS a fost remarcat de profesorul Nică Stanciu, care l-a atras înspre rugby. Aşa a început antrenamentele la Şcoala Sportivă Şoimii, derulate în acele timpuri undeva în spatele bazinului de înot. Eforturile lui şi ale celorlalţi colegi juniori au început să fie încununate de succes la competiţiile şcolilor sportive la care participau formaţii din Cluj, Iaşi, Buzău, Timişoara, Bucureşti, Sibiu etc. La turneul final din anul 1973, Iancu Jianu avea să fie declarat cel mai tehnic jucător. Juca în prima linie a grămezii, ca taloner. Echipa era printre cele ce se luptau pentru trofeul suprem. Ca rezultat al unor bune evoluţii pe terenul Tineretului din Capitală, a fost selecţionat la lotul naţional de juniori, care se pregătea pentru Campionatul European. Un an mai târziu, când competiţia a avut loc în Germania, la Heidelberg, Jianu a apărat culorile României din postura de titular şi s-a întors din oraşul castelelor şi universitarilor cu medalia de argint, după o finală împotriva Franţei.  A fost un prim contact cu mari jucători de rugby, care se vor succeda  într-un nesfârşit şir, vreme de 20 de ani. În perioada în care juniorii sibieni evoluau pentru Şcoala Sportivă aveau ocazia să înfrunte şi sportivi seniori în partidele jucate sub titulatura Şoimii Sibiu, in a doua divizie a ţării. Partenerii erau din Lupeni, Târnăveni etc. După evoluţii ce au încântat, Iancu Jianu a fost promovat la C S M ,echipă ce  se lupta de la egal la egal cu marile nume ale rugbiului românesc. În 1974, la Timişoara, l-a înlocuit pe Găldeanu, accidentat. Apoi, a început să joace titular etapă de etapă, fiind înlocuit doar când avea probleme medicale. Pentru că a crescut în valoare şi greutate- în opinia fostului coechipier şi antrenor, Dumitru Răşcanu- a fost trecut, în 1977-1978, pe postul de pilier. Locul său a fost luat de Mărgineanu, iar el, devenit pilier, evolua alături de Cherciu, Ungureanu, Hădărugă. Antrenaţi de Bebe Boboc, rugbiştii de la C S M au ajuns adversari de temut pentru toţi cei pe care îi întâlneau pe terenul de joc. Prin victorii la Iaşi şi Constanţa, sau prin încântătoare partide câştigate în faţa reprezentantelor din Bucureşti, rugbiştii sibieni şi-au atras simpatia concitadinilor, dar şi a responsabilor cu probleme sportive, care au apreciat râvna şi tenacitatea cu care aceştia se antrenau. Modelul de succes trebuia să fie copiat de voleibalişti şi handbalişti. La baza succeselor a stat, nu de puţine ori, puternicul, dar atât de harnicul şi combativul Iancu Jianu. Seriozitatea în pregătire şi pasiunea cu care a evoluat l-au ajutat să devină un model de urmat. A  spune că a jucat cu Iancu Jianu devenise o adevărată carte de vizită a oricărui rugbist. În numeroasele partide disputate i-a avut alături pe Ungureanu, Erwin, Răşcanu, Gangan, Crâjmariu, Prohor, Banciu, Leordean, Cocârcă, Deac, Moişan, Hădărugă, Sărac, Matache, Buţu, Manea, Negru, Henteş, Puşcă, Burcea, Burduşel, Lupaş, Beanu, Becheş, Gangan, R. Tămaş, N. Tămaş, Sârbu, Fugigi, Feraru, Lomotă, Lomnăşean, Poclitaru. Pe lângă ei au mai fost numeroşi alţii, tuturor Iancu fiindu-le model şi sprijin. Jovial, grijuliu şi cu un  dezvoltat simţ al umorului şi al dreptăţii, a ştiut dintotdeauna că a iubi viaţa înseamnă a iubi oamenii. Prezenţa sa în deplasările din ţară şi la turneele din străinătate- Polonia, Cehoslovacia- a fost mereu tonifiantă pentru echipa ce l-a apreciat şi preţuit. La încheierea activităţii de performanţă, după absolvirea şcolii de antrenori, a început să se ocupe de pregătirea celor mici, atraşi înspre acest sport şi de farmecul, talentul şi harul antrenorului. La Şcoala Sportivă Şoimii, din 1992, i-a descoperit şi lansat în minunata lume sportului cu balonul oval pe Bogdan Răşcanu şi  pe Cornel Tatu, care au ajuns jucători de bază la Timişoara şi Bucureşti. Pentru o perioadă, la aceeaşi instituţie şcolară a fost organizator de competiţii. I-a rămas în suflet dragostea pentru rugby. Nici nu se putea stinge la o  persoană ca Iancu Jianu, care a jucat pe toate stadioanele din ţară, de la Năvodari şi Victoria şi până la Ghencea şi Parcul Copilului. Rcunoscător pentru tot ce a făcut antrenorul Bebe Boboc şi pentru el, se străduieşte să-i perpetueze activitatea şi memoria prin fundaţia ce poartă numele mentorului şi căreia i-a pus bazele, alături de alţi jucători şi îndrăgostiţi de rugby. Nu e singura fundaţie în care activează şi în care se oferă pe sine pentru binele celorlalţi. Alături de foştii rugbişti Ungureanu, Castravete, Arion, Iancu Jianu sprijină acţiunile fundaţiei Inima pentru România, care sub conducerea avocatului olandez Jos Gisberts vine de 15 ani, de două ori pe an, pentru a ajuta spitale, grădiniţe, şcoli şi sute de persoane din judeţul Sibiu.  Cu o carieră sportivă demnă de toată admiraţia, cu o minunată viaţă de familie, întregită de reuşitele, pe toate planurile, ale celor două fiice, cu un mare aport în activităţile civice ale urbei, maestrul al sporturilor Iancu Jianu rămâne omul în faţa căruia poţi afirma, cu plăcere şi tărie, că ai jucat cu el sau că îi eşti prieten. Cu deplină satisfacţie, o facem şi noi.

Claudiu Arion

Pentru un număr mare de persoane, născute, crescute şi educate în spaţiul Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord sau în ţări ce sunt legate istoric sau politic de acesta, practica jocului de rugby devine o obligaţie ce se transmite din tată în fiu. Onoarea de a urma părintelui e cu atât mai mare cu cât gloria acestuia a fost mai mare. Astfel de cazuri, deşi nu la fel de frecvente, se întâlnesc şi în România, unde a continua sportul bărbaţilor adevăraţi e decizia asumată de tinerii ce urmează unor bunici, taţi sau unchi aureolaţi de faima de a fi practicat acest sport. Printre sibieni se întâlnesc cazurile familiilor Banciu, Ungureanu, Răşcanu, Amarie, Fugigi etc. Nici una dintre aceste familii nu pare a depăşi în intensitate fervoarea cu care şi-au pasat cei din familia Arion, unii altora, dragostea pentru sportul cu mingea ovală. Marin, tatăl, fost component al echipei României de juniori şi un longeviv jucător sibian ce şi astăzi investeşte muncă şi suflet pentru iubirea de o viaţă, şi-a convins copiii şi nepoţii de frate să-i urmeze, ştiind că rugby-ul formează, educă şi căleşte. Dintre cei trei fii-Mircea, Claudiu şi Ionuţ-mijlociul, Claudiu, născut în anul 1985, şi-a început periplul sportiv încă din anii copilăriei. Pe la 8-9 ani urmărea la televizor, împreună cu tata, meciurile în care se confruntau puternicile echipe din emisfera sudică. La scurt timp, tatăl l-a condus la antrenamentele derulate pe terenul din Valea Aurie, sub conducerea antrenorilor Iancu Jianu şi Marcel Feraru. Claudiu şi ceilalţi puşti de 11-12 ani au trecut, după ceva vreme, la  echipa de care se ocupa şlefuitorul de talente şi atât de meticulosul şi perfecţionistul profesor şi antrenor Emil Sârbu. Trecând prin toate categoriile juniorilor, Claudiu a ajuns să joace pentru echipa mare a Sibiului, echipă în care l-a avut coechipier, pentru o perioadă de 5 ani şi pe fratele cel mic, Ionuţ. Primul meci la seniori l-a jucat pe când încă mai era liceean. Îl arunca în vâltoarea jocului antrenorul Petre Suciu. Mai reuşea să prindă în activitatea sportivă generaţia celor care se luptau de la egal la egal cu marile echipe din Capitală. Claudiu Arion a fost aproape de Borcan, Troancă, Dobre, Pădureanu, Ciulei, Barbu, Cucu, A. Banciu, C. Fugigi, Nedelcu. Treptat, locul acestor titulari a fost luat- într-un adevărat schimb de generaţii- de Enăcică, I. Ungureanu, George Banciu, R. Amarie, Belea şi fraţii Arion. Atunci când, într-o conjunctură mai puţin favorabilă, echipa din Sibiu a ajuns să joace în a doua divizie, băieţii au tras să promoveze, câştigând, în acest sens, barajul disputat la Braşov împotriva celor de la Sportul Studenţesc. În teren Claudiu joacă mijlocaş la grămadă, un post ce i-a consacrat, cândva, pe Răşcanu, Matache, Sărac, dar şi uvertură şi centru, la nevoie. Nu a putut-o face în perioada în care, într-o conjunctură şi astăzi regretată de adevăraţii iubitori ai rugby-ului, acest sport nu s-a mai practicat la Sibiu. Atunci a evoluat o scurtă perioadă pentru clujeni. Din anul 2009, joacă constant pentru echipa C.S.M. Sibiu, readusă în competiţii prin meritele antrenorului Florin Troancă. Împreună cu fratele Ionuţ şi alături de tineri  colegi precum Amarie, Belea şi Ungureanu, jucătorul care a evoluat la Campionatul Mondial pentru juniori, disputat în Franţa, contribuie la bunele rezultate ale unei echipe ce probează că la Sibiu a rămas constant ataşamentul pentru sportul legendarului Bebe Boboc. Marcator de puncte prin toate procedeele, Claudiu a jucat întregul campionat în ediţia 2011-2012, pentru a ajuta echipa să câştige medalia de bonz a Diviziei A. Cel care îi conducea pe băieţi de pe marginea terenului era antrenorul Troancă, dar ei ştiau cu toţii că datorează succesul şi celui care i-a învăţat să deprindă spiritul jocului, profesorul Sârbu. Recent, după recuperarea ce a survenit unei intervenţii chirurgicale, Claudiu Arion a contribuit la câştigarea turneului de rugby  pe plajă de la Mamaia. La fel a făcut-o şi la alte competiţii şi turnee de rugby în 7, sport ce a devenit, de curând, olimpic. La antrenamente ajunge seara, după ce încheie programul de lucru la Societatea Terra Construct, pentru care lucrează ca specialist în instalaţii de când a terminat facultatea de  resort la Mediaş şi Timişoara. Harnic şi serios, Claudiu a reuşit să continue cu brio activitatea pe care tatăl său l-a rugat să o ducă mai departe. Un lucru frumos al unor oameni cu suflet frumos, de toţi preţuiţi.

Valerian Poclitaru

Familia lui Valerian Poclitaru îşi are originea în minunatul ţinut al Bucovinei, de  unde  bunicul, primar al localităţii Jucica Veche-de lângă Cernăuţi-, şi ceilalţi membri au fost alungaţi de sovietici, în anul 1940. Cu dorul în suflet, dar şi cu dârzenia oamenilor din  locurile care i-au dat românilor pe Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare şi Petru Rareş-toţi trei trăgându-se din neamul Muşatinilor, de la Şipineţ, în apropiere de Jucica Veche-părinţii au ajuns la Deva, acolo unde s-a născut, în 1944, fiul Valerian. De la Deva au plecat, trei ani mai târziu, la Sibiu, unde Valerian a şi urmat studiile liceale la fosta Şcoala Medie 2, astăzi Colegiul Naţional Samuel von Brukenthal. În paralel, Valerian Poclitaru descoperă jocul de rugby, graţie poetului acestui sport, Tudor George-Ahoe. Antrenamentele se făceau la Sala U C F S , de lângă Spitalul Judeţean, şi se derulau între orele 21-23. Nu de puţine ori băiatul de doar 16 ani stârnea suspiciunea patrulelor de miliţie cu care se încrucişa la orele târzii ale nopţii. La sfârşitul liceului a fost admis, după un foarte dificil examen, constând din trei probe scrise şi trei probe orale, la Facultatea de Electrotehnică din Timişoara. În perioada studiilor universitare nu a fost timp pentru sportul de performanţă. Pentru a deveni un bun inginer electronist era nevoie de muncă, de foarte multă muncă. La încheierea studiilor, tânărul absolvent a fost repartizat la Întreprinderea Electromontaj Sibiu, punctul de lucru Piteşti. Aici avea drept sarcină de lucru activitatea a şapte şantiere. Inginerul Poclitaru s-a reîntors şi la echipa de rugby a CS M-ului, pentru a o ajuta să intre în prima divizie. În vederea acestui deziderat s-a antrenat de unul singur, în zona staţiilor de conexiune, şi s-a deplasat săptămânal, făcând auto-stopul, în oraşele de disputare a meciurilor. Venind direct de pe şantier, preocuparea principală rămânea aflarea locului de desfăşurare a partidei şi ora de începere. Toate eforturile aveau la bază crezul că pe marginea unui meci de rugby se poate scrie, oricând, o simfonie. Tot cu maşini de ocazie a ajuns şi la meciul de baraj contra celor de la Vulcan, disputat în anul 1969. Dedicat producţiei şi vieţii de familie, Valerian Poclitaru a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a juca şi pentru a-şi ajuta echipa în care a evoluat în liniile a doua şi a treia, ca aripă şi la închidere. Pentru asemenea posturi l-au ajutat robusteţea naturală şi practicarea gimnasticii, în anii de liceu. Mai ştia, la fel de bine ca şi astăzi, că ,, sub carapacea unei grămezi, unde nu pătrund privirile spectatorilor, se călesc caracterele şi se spulberă vanităţile”. În linia a doua a început să joace într-un meci disputat la Timişoara, iar perechea sa a fost Sandu Prohor. Pe atunci grămada timişorenilor era extrem de puternică şi depăşea cu mult media celor 800 kilograme. Pentru a o împinge se cerea ambiţie şi abnegaţie. Inginerul Valerian Poclitaru e dintotdeauna un ambiţios. Dar şi un om inteligent. Inteligenţa şi seriozitatea au fost atuurile cu care i-a determinat pe şefii de la Centrul de Proiectări din Sibiu, unde s-a transferat de la Electomontaj, să-l lase să se antreneze în timpul orelor de serviciu. Nu era scutit, însă, de respectarea termenelor proiectelor de care se ocupa. Realizările profesionale au fost numeroase. Doar în Sibiu a proiectat Secţia Fizioterapie, Blocul Anestezie şi Recuperare, Hala AMET, Hotelul Golden Tulip, nenumărate blocuri, creşe, grădiniţe etc. Necesităţi legate de realizarea parametrilor de plan l-au împiedicat să facă deplasarea în U R S S cu echipa. Avea scoatere din producţie doar pentru antrenamente. A fost, cu adevărat, un jucător amator, fiind recompensat doar cu modeste, pentru rugbişti, prime de joc. Bucuria de a juca venea din prea-plinul unui suflet mare, care îşi iubea profesia, dar şi oraşul, echipa şi coechipierii. Printre sportivii lui Bebe Boboc se numărau, în anii 70, cel puţin opt ingineri. Lomnăşeanu, Moişan, Buţu, Lomotă, Munteanu şi Poclitaru se numărau printre ei. Inginerul Poclitaru, Vicu pentru colgii de echipă şi prietenii apropiaţi, a fost mereu gata de orice sacrificiu, pentru a-şi vedea împlinit visul. Iar visul său era legat de împlinirile profesionale, de cele sportive şi de cele ale celor două fiice. Dedicat muncii- aşa cum a fost educat de părinţii săi- a reuşit în toate cele întreprinse. Îi iubeşte pe oameni şi e mereu gata să li se dăruie lor, ştiind, aidoma tatălui, că nimic nu se poate împlini fără muncă şi fără dăruire. Ad astra per aspera – către stele, pe căi anevoioase- sunt cuvintele care i-au trasat destinul, fără ca acesta să fie unul facil. S-a străduit pentru fiecare realizare, aşa cum s-a bătut în teren pentru fiecare balon. În viaţă, a avut până astăzi parte de o mulţime de trăiri, experienţe şi plăceri. De la cele legate de bucuria de a juca alături de Erwin, Bordon, Lăzărescu, Rick, Panu, Vincze, Prohor, Crâjmariu, Lup, Popescu, Răşcanu, Agavriloaie, Buţu, Lomotă, Moişan, Munteanu, Morariu, Lomnăşeanu, Cherciu, Gomboş etc şi până la cele legate de satisfacţia de a colabora cu sportivul, antrenorul şi omul Bebe Boboc, cu care a avut excelente relaţii. Valerian Poclitaru a fost mereu iubit, respectat şi apreciat de cei din jur. De la asistentele de la Fizioterapie, care l-au îngrijit,în secţia proiectată de el, în urma unui accident într-un meci cu cei din Petroşani, şi până la cei ce l-au însărcinat cu onoranta poziţie de viceprimar al oraşului Sibiu, între anii 1990-1992. După o viaţă închinată semenilor, cărora li s-a oferit pe sine ca sportiv, inginer, om politic, conducător de instituţii etc, este  încântat astăzi că poate fi mulţumit de întregul său parcurs. Deplina satisfacţie vine dinspre cele două fete, care profesează medicina în Germania. Şi ele, aidoma altor români, le vorbesc occidentalilor despre virtuţile unui neam plin de calităţi. De multe ori, pe nedrept, supus privaţiunilor de tot felul. Oameni precum inginerul Valerian- Vicu- Poclitaru sunt o mândrie pentru orice ţară a lumii. Rugbistul cu o inimă mare şi cu tărie de caracter rămâne la fel şi pentru cei din familia îndrăgostiţilor de acest sport.

Ioan Leordean

De la tânărul încântat de medaliile ce le poartă la gât, fericit să–şi ţină la piept mingea de formă ovală, şi până la bărbatul matur cu chip surâzător şi cu primii ghiocei pe la tâmple, e o parte din drumul parcurs pe cărările vieţii şi ale devenirii de către Ioan Leordean.

Ioan Leordean s-a născut în anul 1959, în Leordina, satul din Maramureşul istoric în care neamul Leordenilor apare în documente încă din secolul al XIV-lea. Dârz, serios şi harnic - aidoma tuturor moroşenilor - Ioan a plecat de acasă, pe urmele fratelui Grigore, pentru a-şi împlini un rost în oraşul de pe Cibin. Aici, la fel ca fratele ce a jucat rugbi la juniori şi, mai apoi, în Divizia B, a descoperit sportul bărbaţilor adevăraţi. Primul antrenor i-a fost profesorul Nică Stanciu, cel care a reuşit să-l încânte cu cele ce le putea oferi tinerilor, în anul 1975, Şcoala Sportivă Şoimii: un trening, o pereche de bascheţi etc. Alături de colegii de generaţie, pentru care Leordean a devenit "Leu", s-a format şi călit ca sportiv, ajungând să stăpânească tainele unui sport care l-a consacrat printre cei ce-l urmăresc şi pe care îl iubeşte şi astăzi, cu aceeaşi pasiune. Poate din acest motiv amintirile cantonamentelor în care se puneau bazele succeselor de mai târziu îi sunt, încă, vii în memorie. În ediţia 1976-1977 a campionatului, echipa juniorilor din Sibiu a câştigat seria în care a evoluat, cu 22 de victorii consecutive. Jucătorii au ajuns la turneul final, disputat la Bucureşti, iar victoria cu 7-6 împotriva celor de la Iaşi le-a adus medaliile de bronz. La baza reuşitei a stat priceperea antrenorului, dar şi munca băieţilor din generaţia lui "Leu", cu toţii dornici de afirmare. S-au format împreună şi în cadrul taberelor de rugbi, organizate de Ministerul Tineretului şi Sportului în mai multe oraşe din ţară. În tabăra de la Timişoara s-au reunit, în 1976, şase echipe. Sibienii Negru, Ivanciuc, Cocârcă, Arion, Mărginean, Suciu, Zeicu, Leordean erau şi ei acolo. Apoi, au trecut, aproape toţi, pe la Dacii, echipa antrenorului Puiu Gangan. Jucau, cu bune rezultate, în a doua divizie a ţării şi erau mândri să arate că sunt sudaţi şi competitivi. După ceva mai bine de un an, Leu - urmaşul dacilor liberi - a trecut la CSM Sibiu, echipa pentru care a jucat între anii 1980 şi 1994. A fost unul dintre cei mai valoroşi, eleganţi şi eficienţi jucători de linia a III-a. I-a avut alături pe Zeicu şi Cocârcă, dar şi pe Lomotă, Moişan, Burcea, Zamfir. În echipa în care Leordean era purtătorul numărului 7, a jucat, ca titular, alături de Jianu, Mărginean, Ungureanu, Banciu, Urdea, Cocârcă, Zeicu, Burduşel, Sărac, Tămaş, Lupaş, Becheş, Negru, Feraru, Matache, Ivanciuc, Amarie, Ignat, Mitocaru, Dumitru, Sârbu, Florea, Răşcanu etc. Se bucură şi astăzi de clasarea pe a patra treaptă a campionatului României, în 1986, după o dublă confruntare cu cei de la Dinamo Bucureşti. Locul al patrulea a fost ocupat şi în 1991, când sibienii au pierdut podiumul în faţa celor de la Baia Mare. Antrenorii care i-au purtat spre reuşite au fost Bebe Boboc şi Emil Sârbu. Pentru mulţi dintre spectatorii acelor ani evoluţiile în teren ale lui Leordean rămân memorabile. A jucat elegant, dezinvolt şi cu simţ de orientare în teren. Mai mult, era mereu acolo unde echipa avea nevoie de el.

Arbitru de la 37 de ani
După împlinirea vârstei de 37 de ani, şi-a început activitatea de arbitru. Urmând cursurile de specialitate, a rămas pe terenul de joc pentru a conduce la centru, sau pentru a semnaliza de la margine, pe cei care iubesc cu aceeaşi ardoare sportul practicat de gentlemeni. Activitatea depusă în slujba jocului de rugbi nu se limitează doar la atât. În anul 2007 a stat la baza înfiinţării echipei de old-boys, în care joacă şi se antrenează cu regularitate toţi sibienii ale căror inimi bat pentru şi în ritmul acestui sport. Alături de profesorul Emil Sârbu şi de alţi 15 colegi, Ioan Leordean s-a deplasat la Cugir, pentru un meci al amintirilor cu cei din judeţul Alba. Practic, din acel moment a devenit, alături de Arion, Haşoti, fraţii Troancă, Borcan, Pădureanu, fraţii Fugigi, Sârbu, organizatorul întâlnirilor derulate sub semnul prieteniei, al dragostei pentru jocul cu balonul oval şi sub farmecul tonifiant al aducerilor aminte. Partidele jucate au fost numeroase şi toate au avut, în modul lor de organizare, ceva din stilul civilizat şi elegant al omului şi sportivului de performanţă Ioan Leordean.

Spectator la Cupa Mondială
De o corectitudine fără de cusur, calitate rară printre contemporanii noştri, rămâne mereu recunoscător celor ce l-au ajutat în viaţă. Printre ei au fost şi antrenorii Bebe Boboc şi Nică Stanciu. Recunoscător le e şi celor cu care a jucat şi care l-au ajutat să se simtă împlinit. Iar împlinirile vin de la bucuria de a fi văzut în Franţa meciuri din Cupa Mondială, la ediţia din 1991, graţie colegilor rugbişti Ungureanu şi Banciu, şi până la satisfacţia de a fi jucat contra echipelor naţionale ale Poloniei şi României. În viitorul apropiat le vede în studiile, de kinetoterapie, finalizate de fiul ce are obligaţia morală de a depăşi, ca ordin ierarhic, studiile şcolii de maiştri absolvite de el. Şi le vede, cu siguranţă, în fericirea de a se bucura în doi de tihna căminului său din Valea Aurie. Fie ca aşteptările să se împlinească, iar dinspre Providenţă să vină îndreptăţite binecuvântări. Dinspre toţi cei ce-l preţuim pe "Leu", calde mulţumiri pentru nenumăratele momente în care jocul şi comportamentul său ne-au făcut fericiţi

Gheorghe Banciu

Despre Gică Banciu s-a vorbit mult şi întotdeauna la superlativ. Poate şi pentru faptul că, în singurul sport în care jucătorii se întâlnesc şi nu se încrucişează, a ştiut să-şi coordoneze mişcările cu cele ale talonerului, pentru a culege din tuşe balonul aşteptat de coechipierii ce aveau să-l fructifice în puncte înscrise în contul echipei. El rămânea doar farul ce lumina calea altora şi, poate, a victoriei colective. S-a născut în Armeni, în anul 1956. În ultimul an de liceu, profesorul Nică Stanciu, mentorul atâtor generaţii de tineri rugbişti, şi profesorul Radu Popeţ i-au intuit valoarea şi au căutat să o pună în evidenţă. Începea pentru Gică o activitate sportivă întinsă de-a lungul a 24 de ani. A debutat la Dacii, însă a continuat aproape imediat la echipa C S M sibiu, pentru care a jucat până când a împlinit 44 de ani, fiind unul dintre cei mai longevivi jucători români. Şi unul dintre cei mai buni într-un sport în care a avut, în linia a doua, ingrata sarcină, atât de valorizantă pentru echipă, de a recupera balonul, spre a-l oferi drept ofrandă coechipierului mai bine plasat. Într-o sală de spectacole, aplauzele sunt doar pentru cel ce cântă la pian. Nicicând pentru cei ce îl cară. Şi totuşi, Banciu; Ghiţă, pentru unii, Gică, pentru alţii; le-a primit, mereu , la scenă deschisă. Pentru caracterul său, pentru jocul practicat, pentru bucuriile aduse spectatorilor, pentru puterea de sacrificiu, pentru altruismul său, pentru anvergura exemplului personal şi pentru modul în care a ştiiut întotdeauna să se comporte pe terenul de joc şi în viaţă. Om de echipă, a purtat tricoul cu numărul cinci alături de Prohor, Zeicu, Oprişor, D. Urdea, Dragomir, Deac, I. Urdea, Burduşel, Dumitru. Cu toţii, poate şi alţii ce acum ne scapă, s-au retras, după ceva vreme. Gică a rămas, simţiind că este necesar echipei şi ştiind că e nevoie de jertfa unora pentru binele comun. Jucând cu plăcere şi cu dorinţa de a se face util acolo unde, în grămadă sau mol, se remarcă grupul, nu individul, a contribuit, din plin, la calificarea echipei C S M în trei finale ale Cupei României. A câştigat două dintre ele, împotriva celor de la Steaua şi Dinamo, echipe fanion ale rugby-ului românesc. În anul 1997 a obţinut medalia de bronz, în urma clasării pe cea de-a treia poziţie a clasamentului Diviziei A. Nostalgia îl încearcă când îşi aminteşte cât de aproape a fost de suprema împlinire în competiţia anului 1986. Atunci, C S M a avut una dintre cele mai bune formule de echipă, iar băieţii lui Bebe Boboc erau capabili să învingă, într-un meci disputat la Braşov, echipa naţionala României, cu jucători precum Lungu, Vărzaru, Murariu, Dumitru. Pentru Sibiu şi pentru antrenorul cu o inimă de aur se luptau Ungureanu, Jianu, Mărgineanu, Dragomir, Urdea, Burduşel, Sărac, Prohor, Leordean, Cocârcă, Răşcanu, Ignat, Amariei, Becheş, Lupaş, Negru, Mitocaru, Ivanciuc, Feraru, Ioniţă, Sârbu, Banciu etc. Dispariţia prematură a lui Bebe Boboc i-a împiedicat pe sibieni să obţină un titlu după care şi astăzi se aleargă. Dovedind un infinit ataşament pentru jocul ce i-a adus atâtea satisfacţii, Gică s-a decis să rămână mereu în universul sportului şi al sportivilor. Astăzi este profesor gradul întâi la Şcoala Gimnazială din Ocna Sibiului, şcoală pe care o îndrumă şi susţine din postura de director, fără a uita o clipă că el a rămas un om de echipă. Performanţele sunt ale copiilor şi ale colegilor profesori. El, însă, e acolo! Şi ştie să se lupte ca nimeni altcineva pentru împlinirile celor pe care îi are alături. Aşa s-a născut ideea unei săli de sport în curtea şcolii, sală ce l-ar face mândru pe orice primar din ţară. Dar sala nu e totul! Iniţiativele , eforturile şi perseverenţa lui Gică le-au adus celor din Ocna fonduri pentru o grădiniţă la cele mai înalte standarde, pentru construirea a 40 de apartamente A N L , pentru asfaltarea a 12 străzi ori pentru modernizarea staţiunii şi îmbunătăţirii bazei de tratament şi relaxare. Totul a fost realizat în cei opt ani în care a fost viceprimarul oraşului, postură în care a făcut dovada capacităţii şi calităţilor sale. Deprins să lucreze în şi pentru echipă, s-a dovedit un bun partener pentru primarul Ioan Balteş, la rându-i fost practicant al rugby-ului. Întotdeauna cu gândul la concitadinii ce-i sunt atât de dragi, Gică Banciu s-a numărat printre cei ce au susţinut şi întreţinut colaborarea cu localitatea franceză St. Julien de Concelles, vorbindu-le celor de acolo într-o foarte bine cunoscută limbă franceză, neîndoielnic exersată şi în perioada anilor 1990-1991, perioadă în care a jucat pentru clubul francez Ja Isle Rugby. Astăzi echipa e în Federala a doua, graţie şi eforturilor sibienilor Ungureanu şi Banciu ce-au ajutat-o atunci să treacă de barajul pentru Federala a treia. Împlinindu-şi cu competenţă şi onestitate datoria, sportivul, omul politic şi profesorul Gheorghe Banciu nu a uitat în nici un moment al vieţii că datorează împlinirile sale şi sprijinului primit dinspre Divinitate şi dinspre familie. Alături de soţia sa, e mândru de fiii George şi Ştefan, care joacă rugby şi fotbal şi au urmat studii de specialitate în domeniul sporturilor, şi de nora Oana, profesor de sport. Iubit, admirat, apreciat-inclusiv de către membrii Academiei de Litere , Stiinţe şi Arte din La Rochelle-Franţa, care au fost încântaţi şi mişcaţi de primirea ce le-a rezervat-o, Gică Banciu rămâne un model pentru cei tineri, un exemplu de urmat şi un etalon comportamental. Căpitanul echipei de old-boys a Sibiului dovedeşte că a ştiut să rămână tânăr, iubind munca, muzica, sportul şi oamenii. Dinspre ei, pentru Gică, deplină preţuire.

Emil Sârbu

Dacă e adevărat faptul că nimic nu e mai frumos decât spiritul de echipă, atunci acest lucru nicăieri nu poate fi mai bine probat decât în cadrul jocului de rugby. Un sport de care te îndrăgosteşti când îl descoperi şi îl porţi, apoi, în suflet întreaga viaţă. Emil Sârbu l-a descoperit la Buzău, oraşul în care s-a născut în anul 1952. Acolo se întâlnea cu lumea bărbăţiei şi a nobleţei sub îndrumarea fostului internaţional Alexandru Ionescu-Bizonul şi a poetului Tudor George-Ahoe, cel ce îşi petrecuse studenţia la cursurile marilor Călinescu, Vianu şi Dan Barbilian, şi sub oblăduirea prinţului Alexandru Ghica, suflet de o extraordinară delicateţe, îndreptăţit- în viziunea colegilor de detenţie politică-a avea un monument închinat demnităţii umane. Practicând un joc în care îi urma tatălui, Emil a ales să se îndrepte înspre profesia de dascăl, atunci când s-a decis să dea admitere la Institutul de Educaţie Fizică şi Sport din Bucureşti. Aici i-a întrecut, printre alţii, pe Virginia Ruzici şi Dan Grecu- campionii de mai târziu- spre a se putea mândri că l-a avut profesor pe Ioan Kunst Ghermănescu, antrenorul primilor campioni mondiali la handbal ai României. În Capitală a jucat pentru Sportul Studenţesc, clubul născut, în anul 1916, din dorinţa matematicianului Traian Lalescu. Într-o echipă pentru care evoluau doi studenţi şi nenumăraţi profesori, ingineri, medici şi arhitecţi i-a avut colegi pe Mihai Nicolescu, Bebe Fugigi, Bebe Chiciu, Sandu Rădulescu şi pe fraţii Hariton. Adversari i-au fost Motrescu, Ianusevici, Marica, Ion Constantin, Dragomirescu, de la Griviţa Roşie, Steaua, Dinamo etc. Repartizat la Sibiu, în anul 1979, profesorul Emil Sârbu a început la Clubul Sportiv Şcolar Şoimii o activitate pe care o continuă neîntrerupt. În afară de postura de dascăl, s-a găsit pentru o vreme şi în cea de discipol al lui Bebe Boboc, evoluând şi în linia de trei sferturi a echipei C S M alături de Amariei, Lupaş, Becheş, Negru şi Ivanciuc. Probabil, ca o consecinţă a celor 24 de puncte înscrise în meciul cu Baia Mare, jucat la Sibiu, a fost invitat la nenumărate trialuri ale lotului naţional şi a jucat pentru echipa B a României. Marea împlinire avea să vină dinspre cei pe care i-a învăţat să practice şi să iubească rugby-ul, sportul marilor caractere. Cătălin Drăguceanu, mulţi ani căpitanul echipei naţionale şi participant la două Cupe Mondiale; Ionuţ Seceleanu, cel mai bun jucător din ţară, în anul 1991, şi Bogdan Răşcanu, determinat să nu trădeze pasiunea tatălui, spre a avea parte de o frumoasă carieră în România şi Germania, sunt doar câteva dintre exemple. Tinerii antrenaţi cândva i-au oferit bucuria de a contribui la obţinerea, în două rânduri, a Cupei României şi a unui onorant loc III în Campionatul Naţional, în 1997, cu echipa C S M, echipă asupra căreia şi-a pus amprenta prin seriozitate, rigurozitate şi competenţă. Tot tinerii îi înseninează chipul, atunci când îi trimit profesorului lor-în semn de gratitudine-echipamentele de joc ale unor naţionale precum Franţa, Italia, Anglia sau Africa de Sud. O fac pentru că de la el au învăţat cum să ajungă oameni şi cum să-i respecte pe cei din preajma lor. Ştiind că a învăţa pe alţii e o problemă de vocaţie şi abnegaţie, Emil Sârbu s-a arătat gata să facă orice pentru cei pătrunşi de marea lui iubire; lumea rugby-ului. Priceput la toate, nu se sfiieşte să le găsească meditatori, indemnizaţii de hrană sau spaţii de cazare sportivilor pe care îi antrenează. Şi nu se dă în lături nici de la a tasa terenul de joc, ori de la a cosi gazonul. Învăţând continuu de la idoli precum Phil Bennett, Jean Pierre Rives şi David Campese, sau de la mari echipe, ca cele ale Franţei şi Noii Zeelande, profesorul îşi pregăteşte minuţios fiecare antrenament, fiind preocupat să dezvolte calităţi şi să aducă în rutina jucătorilor regulile circulaţiei balonului în spaţiul de joc. O face aşa cum l-au învăţat antrenorii emblematici Teodor Rădulescu, Titi Ionescu şi Valeriu Irimescu, ale căror nume le rosteşte cu veneraţie. Cu veneraţie vorbeşte de tot ceea ce ţine de universul unui sport căruia îi datorează un destin împlinit şi căruia doreşte să-i returneze cât mai mult posibil din fiinţa sa. Iubindu-i pe oameni, Emil Sârbu caută să-i facă să înţeleagă cât de importantă rămâne pentru fiecare o bună sănătate. O astfel de stare generează armonie şi colaborare. Un ţel pe care l-a atins şi în familie, alături de înotătoarea Sabina Sârbu. Dar mai ales în marea familie a celor atraşi de terenul cu două suprafeţe de ţintă, acolo unde de multe ori a culcat balonul pentru suprema împlinire a eseului. În asentimentul tuturor membrilor acestei familii, cu admiraţie pentru tot ce a făcut şi face, preţuire, felicitări şi nota zece profesorului Sârbu.

Alexandru Crâjmariu

S-a născut în anul 1943, în Miercurea Sibiului. Din localitatea copilăriei, a plecat la Sibiu pentru a învăţa o meserie. Aici a avut ocazia să afle , la începutul anilor 60, că există şi o şcoală în care înveţi să-ţi foloseşti ambele mâini, ambele picioare şi, mai ales, inteligenţa. Şcoala jocului de rugby. Tenace şi ambiţios, a urmat-o şi s-a făcut repede remarcat, la fel cum s-a ştiut face remarcat, prin munca sa şi prin propunerile de inovaţii, la Uzinele Balanţa, unde a activat, ca muncitor şi tehnician, peste 35 de ani. Cu o bucurie nicicând disimulată, a jucat rugby pentru sine, pentru echipă şi pentru oraş. În anul 1969, după barajul disputat împotriva celor de la Chimia Năvodari, Constructorul Constanţa şi Vulcan Bucureşti , echipa C S M Sibiu a promovat în Divizia A . Din lot, alături de Găldeanu, Măţăoană, Tămaş, Cacoveanu, Popescu, Lup, Cherciu, Lomotă, Croitoru, Păunescu, Agavriloaie, Schotsch, Vincze etc , a făcut parte şi Sandu Crâjmariu. Pentru acea pstură continuă să fie şi astăzi la fel de mândru. Pe bună dreptate, atâta vreme cât a ştiut să-i ofere sportului care formează caractere atât de mult din fiinţa sa. Fără să-l trădeze vreodată şi iubiindu-l continuu cu aceeaşi pasiune, Sandu Crâjmariu nu a fost doar jucător. Mărturie rămân carnetul de antrenor şi carnetul de arbitru, domeniu în care a s-a remarcat atât la tuşe, cât şi la centru, în meciuri amicale şi oficiale, inclusiv cu ocazia unor partide cu ecchipe din străinătate. C S M Sibiu-T S Zbrojovka Brno şi Carpaţi Mârşa-Selecţionata de juniori a Poloniei fiind doar două dintr acestea. A jucat centru, dar şi pe alte posturi, şi a jucat cu abnegaţie şi seriozitate; aidoma felului de a fi: serios şi corect. Dragostea pentru rugby l-a determinat să treacă peste orice obstacol. În anii de început a avut parte de deplasări făcute în ţară în remorca unor camioane cu prelată ca şi de nenumărate transbordări nocturne prin gările C F R . A doua zi urma să joace şi să lupte pentru victorie. Pentru reuşita de pe terenul de joc se învoia de la şefii săi, căci în anii 60-70 sportul era practicat de amatori, iar unităţile socialiste erau interesate, cu precădere, de realizarea planului de producţie . La munca în regie nu se găseau bani şi pentru sportivii ce absentau in zilele cu meciuri şi deplasări. Ei se bucurau pentru victorii, pentru satisfacţia de a fi împreună şi pentru plăcerea de a trăi o viaţă dinamică, printre alţi amatori de sport, la fel de entuziasmaţi. Mentor sibienilor le-a fost Bebe Boboc. Despre el, Sandu Crâjmariu vorbeşte întotdeauna cu cel mai mare respect. Un turneu în U R S S avea să rămână o mare împlinire, cu amintiri şi astăzi neşterse din memorie. Plimbările prin Moscova, Tibilisi şi Kiev, meciurile cu puternicii jucători gruzini şi îmbarcarea pe vasul Potemkin sunt doar câteva din reperele turneului la care nea Sandu se gândeşte cu nostalgie. Tot aşa se gândeşte şi la sportul pe care îl iubeşte la fel de mult ca în prima zi. Şi despre care poate povesti neîntrerupt, fiind o arhivă vie a unor pagini unice şi memorabile din istoria rugby-ului pe tărâmuri sibiene. Deţine o întreagă panoplie de fanioane, diplome, cupe, materiale documentare, foi de arbitraj,fotografii şi este extrem de încântat să-i vadă pe cei tineri călcându-I pe urme. Capacitat de Bebe Fugigi, alături de care a şi jucat, şi motivat de colegi precum Nicu Moraru, Mitică Răşcanu şi Thomas Erwin, Sandu Crâjmariu a rămas, pentru sibieni, omul datoriei împlinite. Cel ce poate fi întâlnit în ficare duminică în stranele bisericii de pe bulevardul Mihai Viteazu e convins că în viaţă reuşesc cei harnici, serioşi şi cu mare putere de sacrificiu. Pentru împlinirea de a se afla printre aceştia, calde felicitări.

Dumitru Rășcanu

Născut acum 71 de ani, în Bogădenești-Vlaslui, sat ce rezonează cu numele voievodului Bogdan, Dumitru Rășcanu a ajuns, cu 5 decenii în urmă, în urbea de pe Cibin, urmându-i sfatul lui Petre Ianusevici. Venea în postura de jucător de rugbi, gata să sprijine CSM.-ul din localitate, pentru care jucau deja, Sandu Crâşmaru, Nicolae Gangan, Nicu Lomnășeanu, Mimi Agavriloaie și mulți, și valoroși, alții. Cu o voință de fier și cu o tenacitate fără de egal, s-a impus într-un sport pe care l-a descoperit - la îndemnul fratelui - la 22 de ani, și pe care l-a slujit, de atunci, neîntrerupt. A făcut-o cu pasiune, cu dragoste și cu un mare respect pentru antrenorul Bebe Boboc, pentru colegi, și pentru toți cei grupați în mirificul univers al celor îndrăgostiți de balonul oval. Peste ani, a spune că ai jucat, sau te-ai antrenat, cu Mitică Rășcanu, a devenit sinonim cu certificatul calității și seriozității, conferit de omul ce a venit, parcă, pe lume, pentru a proba semenilor ce înseamnă priceperea și curajul. Adevărat bijutier pe terenul străjuit de buturi, Dumitru Rășcanu a încântat întotdeauna cu schimbările de picior, fentele, pasele și deschiderile pe care le-a făcut cu dezinvoltură și cu un savoir-faire în care picura dragostea pentru cei cărora se străduia să le aducă pe chipuri bucuria spectacolului și a victoriei împotriva "celor mari". Printre "cei mari" a ajuns și "nea Mitică". Dăruindu-se jocului și respectându-l a reușit să apere culorile naționale în memorabile meciuri, disputate în anii ’70 împotriva Angliei și Franței. Uneori a jucat alături de fratele său, de la Timișoara, alteori i-a fost adversar. Unul care a înțeles că în sport, ca și în viață, reusesc cei bine pregătiți, gata să se sacrifice pentru un nobil scop. Dumitru Rășcanu s-a bucurat de succes peste tot. Împlinirea sportivă a fost dublată de cea profesională. Tehnician principal la Independența și COMPA, sportivul, antrenorul și omul permanent serios s-a simțit cel mai împlinit cu putință în mediul familiei sale. Doi copii străluciți au avut ce învăța de la un tată ce a devenit un simbol al Sibiului sportiv. Băiatul, Bogdan, i-a călcat pe urme și a încălțat, la rându-i, ghetele cu crampoane. Și pentru că "rugbiul e ca o boală incurabilă și molipsitoare" (Dumitru Rășcanu, Tribuna, 1976), a început să-l practice și fiul lui Bogdan. Când el o să fie mare, poveștile despre bunicul său vor deveni legende. Până în acel moment, cel ce a jucat cu mulți dintre sibienii care au practicat rugbiul, spre a-i antrena ulterior, îi mai încântă uneori pe cei ce se abat la stadionul din Dumbrava, cu pasele și inegalabilul chip zâmbitor al celui ce a știut întotdeauna să răspundă la îndemnul "Hai, Mitică" cu abnegație, seriozitate și respect față de sportul îndrăgit și față de admiratorii săi. Cu credința că Dumnezeu l-a iubit și pentru că a înțeles cum să continue demn activitatea lui Bebe Boboc și Erwin Thomas, ne alăturăm, peste timp, gazetarului N. I. Dobra, spre a mai spune încă o dată - la fel ca în anul 1976 - "Ai toată stima noastră, Dumitru Rășcanu".

Ştefan Cherciu

Antrenat în lupta cu viaţa, cel născut în anul în care încetau bătăliile celui de-Al Doilea Război Mondial, nu a aflat nicicând ce înseamnă teama şi renunţarea. Împrumutând ceva din măreţia munţilor la poalele cărora s-a născut, Ştefan Cherciu a plecat din Sebeşu de Jos pentru a-şi putea face un rost la Sibiu. Aici, pe lângă meserie, a învăţat, la Arsenal şi la Balanţa, cât de frumos e jocul în care te lupţi spre a câştiga posesia balonului pentru a-l duce, în aplauze şi urale, în butul adversarului. Îndrumat de Thomas Erwin, a început în 1966 să practice un sport despre care, cu siguranţă, nu auziseră mulţi dintre consătenii atît de dragi inimii sale. Lui i se potrivea. Fane era puternic şi solid. Antrenându-se cu ambiţie, a ajuns să fie pilierul de excepţie de care echipa avea nevoie. A împins, alături de Cacoveanu şi Erwin, in prima linie a primei formaţii sibiene de rugby ce a intrat în Divizia A. Mulţi ani, cei doi stâlpi nu au mai lăsat locul altora. Au apărut, apoi, Vincze şi Gomboş. Lor le rămânea satisfacţia de-a fi fost primii divizionari. Şi, mai ales, de-a fi făcut parte din echpa lui Bebe Boboc, antrenorul care le-a dat tuturor –spune Fane Cherciu- "locuinţe şi şcoală". Jucând cu plăcere şi seriozitate, Fane a fost pentru Dinu, pilierul naţionalei României, cel mai puternic adversar împotriva căruia a împins în grămadă. Pentru Dinu, grămezile împotriva lui Cherciu erau mai dificile decât cele împotriva marilor jucători britanici şi francezi. Fane era o stâncă şi pentru faptul că simţea aproape răsuflarea colegilor cu care intra pe teren. Printre ei: Prohor, Beanu, Găldeanu, Manea, Stanciu, Tămaş, Popeţ, Moraru, Agavriloaie, Lomnoşeanu, Lomotă, Crâjmariu, David, Răşcanu, Lup, Popescu. Deasupra tuturor, Bebe Boboc, antrenorul şi mentorul lor. Antrenorul de atunci le-a insuflat voinţa de a rezista în faţa tuturor greutăţilor şi vicisitudinilor. Astăzi Ştefan Cherciu rezistă cu gândul la el şi la tot ce le-a cerut cândva. În lupta cu o boală ce îl obligă să-şi petreacă zilele pe un pat de spital îi are alături pe toţi cei dragi. La Căminul de pe strada Azilului îi este sprijin doctorul Vasile Săcelean, şi el rugbist odinioară, aidoma altui săliştean cu care Fane a jucat; Tavi Lupaş. Omul cu suflet mare, aşa era văzut de colegii săi Ştefan Cherciu, e astăzi ajutat de oameni cu suflet mare. Nu doar doctorul Săcelean şi personalul din subordine îi stau alături. Deseori trec pragul salonului şi foştii coechipieri. Printre ei Sandu Crâjmariu şi Mitică Răşcanu. Mai ales nea Mitică, pentru care Fane a rămas un adult cu suflet de copil. Însoţind dulciurile oferite cu câteva replici umoristice, îl aşteaptă pe pilier la berea pusă la rece încă de acum câţiva ani. Fane e bucuros, alături de colegul de cameră, atunci când cineva trece pe acolo. Bucuros e şi de reuşitele sale în lupta cu boala. Aici totul se câştigă pas cu pas, ca în grămezile din alte timpuri. Arbitrul noii confruntări e Cel de Sus. Cel ce ne cere tuturor să ne luptăm cu demnitate şi credinţă. Ştefan Cherciu ştie bine acest lucru, căci toată viaţa s-a luptat. Admirat şi preţuit de cei din familia rugbiului, rămâne şi astăzi un prieten apropiat acestora. Pentru sănătatea sa, se roagă şi ei alături de propria familie. Curaj Fane, toţi suntem lângă tine! Cu urări de sănătate.

Nicolae Morariu

A simţit dintotdeauna că sportul face parte din viaţa sa. L-a iubit încă din copilărie, una petrecută în Miercurea Sibiului, localitatea în care s-a născut în anul 1943. De acolo, a plecat la Sibiu, oraşul în care s-a întâlnit cu sportul de performanţă, dar şi cu oameni ce i-au marcat destinul. Atras de competiţiile ecvestre a ajuns să le urmărească pe cele organizate de C S M Sibiu. Clubul avea şi o echipă de rugby, care îşi susţinea partidele jucate acasă pe terenul Electrica. La unul din meciurile la care a asistat, s-a îndrăgostit de ceea ce avea să devină o pasiune de o viaţă. Nu ştia în acele clipe că lui îi era dat să contribuie decisiv la ascensiunea unei echipe ce-i va deveni una de suflet, marcându-i decisiv trecerea prin viaţă. Primele curse cu balonul oval în mână le-a făcut sub îndrumarea medicului O R L dr. Gabi Eftimescu, de la Spitalul Militar Sibiu. Primul antrenor i-a fost legendarul poet-sportiv Tudor George-Ahoe, cel pentru care rugby-ul era sportul sporturilor. Aşa îl consideră şi Nicu Morariu, al cărui trecut în domeniu este încă viu în memoria sibienilor ce nu pot uita că echipa C S M a intrat în Divizia A şi pe extraordinara sa îndemânare în a transforma loviturile de pedeapsă. În anul 1962 debutează în Naţionala de tineret, acompaniat fiind de o altă legendă a rugby-ului sibian-Bebe Fugigi, cu care a început să joace cu un an în urmă. Nicolae Morariu a fost omul providenţial al sibienilor în legendarele meciuri de baraj din anul 1969. Acolo C S M s-a calificat după un incredibil 12-3 cu echipa din Săcele, pe terenul acestora, meci în care Morariu a înscris nouă puncte, iar colegul său Schotsch pe celelalte trei. În teren a jucat centru şi fundaş şi a evoluat, în ani diferiţi, alături de Răşcanu, Manea, Munteanu, Popeţ, Lup, Popescu, Moga, Gangan, Erwin, Kraus, Bordon, Ianusevici, Lomotă, Gligor, Beanu, Prohor, Agavriloaie, Găldeanu, Cacoveanu, Tămaş, Muşan, Vincze, Lupaş. Unii dintre ei deapănă şi astăzi amintiri despre farmecul acelor ani. Pentru ceilalţi vorbesc cei rămaşi să le evoce amintirea, în timp ce ei îi privesc din Cer pe discipolii lui Bebe Boboc, antrenorul care le aducea Paşti în anii în care erau obligaţi să joace în ziua Învierii Domnului. Pe Bebe Boboc l-au iubit cu toţii şi el i-a iubit pe toţi, căci ştia să le fie şi mentor şi coleg. Echipa a jucat şi pentru bucuria antrenorului cu un suflet larg şi cu un mare caracter. El a fost unul dintre cei ce i-au marcat destinul lui Nicu Morariu. Însă, au fost şi alţii. Cu siguranţă mari jucători precum Durbac, Ciobănel, Irimescu, Fugigi, Ionescu-Bizonul, Paloşanu, dar şi inginerul Ilarie Munteanu, omul, cu totul deosebit, ce a scimbat faţa Întreprinderii Mârşa şi a sprijinit în mod decisiv sportul sibian. Pe Nicu l-a cunoscut atunci când îi preda cursuri la Şcoala Tehnică de Construcţii de Maşini. S-au respectat reciproc. De fapt, îi uneau, cu fire nevăzute, valoarea şi seriozitatea cu care abordau problemele vieţii. Morariu a fost cel ce l-a recomandat pe Munteanu pentru funcţia de şef al secţiei de rugby a Clubului Sportiv. Inegalabilul inginer s-a dovedit, ulterior, un mare susţinător al jucătorilor de rugby, aidoma inginerului Faloba. Pentru ,,nea Nicu,, evocarea unor aemenea oameni devine o adevărată datorie de conştiinţă. La ei se gândeşte cu nostalgie şi cu recunoştinţă. Cu nostalgie se gândeşte şi la marile meciuri jucate împotriva echipelor fanion din rugby-ul românesc. În anul 1972, sibienii câştigau la Constanţa cu 15-12. Victoria îi ajuta pe steliştii care vizau titlul naţional. Din acest motiv, au ţinut să-i felicite telefonic pe sibienii pe care concitadinii lor i-au aşteptat cu flori în gară. O săptămână mai târziu, Steaua avea să piardă şi ea cu 3-0. Victoria a fost adusă de drop goal-ul lui Ţopa. Echipa era sudată şi puternică. La baza ei stăteau prieteniile dintre jucători. Una dintre cele mai solide îi unea pe Nicu Morariu cu Sandu Crâjmariu. S-au cunoscut în Miercurea Sibiului-localitatea ce a dat doi rugbişti de valoare- în anii în care frecventau grădiniţa. De atunci sunt nedespărţiţi. Îi ieagă până şi pasiunea pentru ciclism. Aici, ,,nea Nicu,, a fost, tot timpul, la înălţime. A făcut împreună cu fiul cel mare un tur al Moldovei. Tot împreună au fost la Felix şi Herculane. Astăzi, fiul e inginer de calculatoare în Canada şi îl face fericit pe tatăl cel mândru şi de fiul stomatolog la Sibiu. Amândoi îl au model pe tatăl lor, un om atras de când se ştie de muncă şi de bicicletă. Munca pe terenurile de sport i-a facilitat lui Nicolae Murariu întâlnirea cu oameni deosebiţi, inclusiv din ţări străine, lucru destul de rar în acele timpuri.A jucat la Sibiu contra francezilor de la Perpignan şi a italienilor de la Rovigo şi i-a întâlnit pe sovietici la ei acasă, în cadrul turneului făcut în U R S S . O întâlnire cu legendarul marcator de ieri e ca o ieşire din grămadă pentru o intrare în terenul amintirilor. Poate povesti multe despre anii în care sportivii jucau din plăcere şi cu plăcere pentru a se căli psihic şi fizic. Cunoaşte multe despre cei cu care a fost în teren, ca adversari sau coechipieri, ştie scoruri şi faze memorabile de la partidele de odinioară. Mai ştie, însă, un lucru important.Faptul că prieteniile din tinereţe se întreţin toată viaţa. Şi marile pasiuni, la fel. Rugby-ul e una dintre ele. Din partea iubitorilor acestui sport, aceeaşi, dintotdeauna, admiraţie.

Ioan Hărşan

Născut în mijlocul intelectualilor englezi, având la bază gestul celui ce avea să devină pastorul William Webb Ellis, jocul de rugbi îi încântă, de aproape două secole, pe toţi cei ce l-au descoperit cândva, spre a nu-l mai putea abandona nicicând. Susţinut de anonimi şi credincioşi slujitori, a născut legende şi a scris pagini în istoria tuturor localităţilor în care practicanţii au probat că sunt demni de respectul semenilor lor. Deprinşi, încă din anii tinereţii, să studieze cum să-şi educe voinţa şi cum să-şi dezvolte fantezia creatoare, rugbiştii rămân vii exemple ale faptului că, în lupta pentru victorie, primează respectul pentru adversar şi pentru înţelegerea rigorilor unui regulament, care încurajează contactul bărbătesc, dar interzice agresivitatea şi violenţa. Jucătorii sibieni ai sportului pe care antrenorul Bebe Boboc l-a susţinut şi slujit cu demnitate nu sunt nici ei altfel. Reuniţi cu ocazia meciului dintre Sibiu şi Melun (Franţa), disputat în urmă cu o săptămână, sportivii de ieri au probat că ştiu să contribuie la popularizarea jocului, creat anume pentru gentlemeni şi să-i încurajeze pe tinerii gata să le calce pe urme. Unul dintre ei e şi cel numit de francezi, cu această ocazie, ataşatul cultural al rugbiului sibian: Ioan Hărşan. Născut în urmă cu 64 de ani, în Cergău-Alba, "nea Ion" a început să descifreze tainele unei meserii în paralel cu secretele sportului cu balonul oval. O făcea în oraşul de la poalele Tâmpei. Solicitat de antrenorul Bebe Boboc să joace la CSM, s-a stabilit în Sibiu, pentru a se alătura unor jucători precum Toni Păunescu, Fane Cherciu, Gil Lup, Ionel Munteanu, Nicolae Tamaş, Nicolae Moraru, Ghiţă Deac sau Mitică Răşcanu. Absolvent al Şcolii Tehnice de Maiştri, Ioan Hărşan a profesat, după ce şi-a făcut - pe deplin - datoria faţă de echipele CSM şi "Dacii" Sibiu, ca maistru la I. P. A. S. şi la Liceul "Henri Coandă". Şi aici a probat că ştie să le insufle celor tineri dragostea faţă de meseria aleasă şi ataşamentul faţă de valenţele reuşitei în viaţă. Un elev al maestrului a ajuns să câştige concursul naţional de meserii "Strungul de Aur". Jucătorul, meseriaşul şi pedagogul, dar mai ales omul Ioan Hărşan, a încercat întotdeauna să caute prin muncă, cu tenacitate şi răbdare, calea împlinirilor şi reuşitelor. A făcut-o ca un adevărat rugbist şi în momentul în care câştiga, ca rapsod popular, concursul "Debut Plus 50", organizat de TVR. Cu vocea cu care a încântat juriul şi telespectatorii îi încântă şi pe cei cărora duminica, din strana bisericii, le cântă psalmi şi pricesne, dar şi pe cei în compania cărora joacă a treia repriză a meciurilor de old-boys. După peste 45 de ani, dedicaţi activităţilor şi pasiunilor de tot felul, dar mai ales oamenilor, Ioan Hărşan certifică, cu seninătate, că a înţeles ce înseamnă a trăi demn şi a aplica în viaţă eterna deviză a celor porniţi să izbândească: "Ai reuşit, continuă"… Rugbistul cu o inimă mare şi cu mâini şi voce de aur a reuşit. Un demn exemplu pentru cei de azi şi de mâine.